Satira care toarnă gaz pe foc: tabuuri vs libertatea de exprimare

0

În momentul când scriu aceste rânduri, la Paris se desfășoară procesul Charlie Hebdo. După mai bine de cinci ani de investigații, 14 persoane sunt acuzate că au ajutat ucigașii în atacul asupra acestei reviste satirice franceze, soldat cu 17 victime – 12 jurnaliști din redacție, o femeie ofițer de poliție și patru ostatici la un supermarket evreiesc.

De la acel masacru din 2015 și până în prezent, Charlie Hebdo s-a abținut să publice vreo caricatură cu profetul Mahomed, iar în toți acești ani a activat într-un sediu din anonimat. Ancheta fiind finalizată și procesul de judecată demarat, pe 2 septembrie curent, redacția a decis să republice, totuși, caricaturile care au făcut victime printre jurnaliștii săi. „Nu vom renunța niciodată”, scria în acea zi directorul publicației, Laurent Sourisseau, în editorialul său. Republicarea caricaturilor a fost salutată și de fostul director al Charlie Hebdo, Philippe Val, care a numit asta o „idee remarcabilă” în apărarea libertății de gândire și de exprimare în fața „terorii”. 

Reacția așa-zișilor radicaliști islamiști la reapariția caricaturilor a fost promptă și dură: mai întâi, o persoană – identificată ulterior de poliție – a aruncat cu cocktailuri Molotov asupra vechiului sediu al revistei, rănind  oameni nevinovați. A urmat apoi asasinarea profesorului de istorie Samuel Paty, pentru faptul că la o lecție despre libertatea de exprimare le arătase elevilor mai multe poze, între care și caricaturi despre profetul Mahomed. Valul de crime a continuat cu noi victime la Nice și Lyon. 

Drept răspuns, statul francez a declanșat o campanie fără precedent pentru promovarea dreptului la libertatea de exprimare. Caricaturile cu profetul Mahomed nu doar că nu au fost retrase, dar au fost proiectate pe o clădire guvernamentală din Franța, „fapt care a stârnit furie în lumea musulmană”, scrie Gândul.ro. Președintele Emmanuel Macron a făcut declarații tari în susținerea libertății de exprimare și a afirmat că va cere „o revizuire profundă a spațiului Schengen”, pentru o mai bună securizare a frontierelor comune. 

De ce caricatura a devenit cauza unor dispute internaționale și a unor răzbunări atât de crunte? Răspunsul nu este univoc. În viziunea multor francezi și a redacției Charlie Hebdo, în Franța, caricatura este un act de rezistență în fața tabuurilor de orice fel.  

„Scopul e să râdem. Vrem să râdem de extremiști, fie ei musulmani, evrei, catolici. Oricine poate să fie o persoană religioasă, dar nu putem accepta gândurile şi actele extremiste. În Franţa, avem întotdeauna dreptul de a scrie şi desena. Şi, dacă unii oameni nu sunt încântați de asta, ne pot da în judecată, iar noi ne putem apăra. Aceasta este democrația. Nu arunci bombe, discuţi şi dezbaţi. Dar nu acţionezi violent. Trebuie să rezistăm presiunii extremismului.” Declarația aparține jurnalistului Laurent Leger, unul dintre puținii supraviețuitori ai tragediei din 2015, în prezent printre principalii martori la proces. În opinia sa, revista nu a intenționat niciun moment să provoace furie.

Dar nu în toate țările preluarea caricaturilor despre profetul Mahomed a fost o idee acceptabilă.  Jurnalistul român Cristian Tudor Popescu își amintește că, în anul 2005, când asemenea caricaturi au apărut în presa daneză, în România s-a pus problema dacă merită sau nu să fie preluate de mass-media. El declara pentru postul Realitatea TV că, în calitate de președinte al Clubului Român de Presă, a fost sunat de președintele de atunci, Traian Băsescu, și ambii au căzut de acord că nu e bine să fie preluate. „Există şi limite în această libertate a presei”, declara jurnalistul. 

Un mesaj similar transmitea și Papa Francisc: „Nu poți să glumești pe seama religiei sau să insulți credința altora. Există o limită. Fiecare religie care își respectă oamenii are demnitatea sa. Există limite și în libertatea de exprimare”.

Într-un interviu pentru Radio Europa Liberă, caricaturistul Alex Dimitrov, din Republica Moldova, afirma la fel, acum câțiva ani: „Caricatura, şi mai ales caricatura politică, nu poate fi duioasă. Ea poate fi într-adevăr răutăcioasă. Dar şi noi trebuie să avem niște limite”. 

În timp ce în lume se vorbea despre controversatele caricaturi cu profetul Mahomed, în ianuarie 2007, la Chișinău, se discuta aprins cazul cotidianului Timpul, luat cu asalt de un grup de circa 50 de enoriași si preoți din subordinea Mitropoliei Moldovei. Aceștia au descins în sediul redacției, având un comportament agresiv față de jurnaliști, împroșcându-i cu ouă și rostind cuvinte injurioase la adresa lor. Revolta era o reacție la caricatura ce însoțea articolul „Vladâca Tarlev”, care îl înfățișa pe premier îmbrăcat în straie de mitropolit. Materialul relata că, de Crăciunul pe stil vechi, prim-ministrul Vasile Tarlev a transformat Catedrala Nașterea Domnului din Chișinău în tribună electorală, ținând o alocuțiune în fața credincioșilor adunați la slujbă. Caricatura nu era adresată Bisericii Ortodoxe, ci prim-ministrului Tarlev, gata să predice și din amvon, doar să adune mai multe voturi pentru comuniști. Mitropolia Moldovei nu s-a solidarizat cu cei revoltați, dar nici nu a luat o poziție fermă în raport cu ei. Nici poliția nu a dus cazul până la capăt. Cei care au sărit în apărarea jurnaliștilor au fost cititorii și organizațiile de media. 

Am amintit de acest caz pentru că, deși situațiile sunt, evident, diferite, anumite persoane din societate s-au simțit lezate în sentimentele lor religioase. Sigur, acestea erau manipulate și de propaganda comunistă, altfel ar fi putut distinge mesajul adevărat al ziarului. 

Deci, până unde poate merge libertatea de exprimare atunci când e vorba de satiră și sensibilitățile culturale și religioase? În practica CEDO există mai multe precedente în acest sens. De exemplu, în cauza Otto-Preminger-Institut c. Austriei privind filmul după piesa „Consiliul dragostei” de Oscar Panizza, interzis de stat pentru blasfemie, Curtea a decis că dreptul la libera exprimare (Articolul 10), consacrat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, poate fi limitat atunci când este în conflict cu dreptul la libertatea de conștiință și religie (Articolul 9). Curtea și-a menținut poziția și în alte cazuri, inclusiv în Wingrove c. Regatului Unit, privind interdicția unui clip video despre Sfânta Theresa d ́Avila,  de asemenea calificat ca blasfemator. Și în cauza I.A. c. Turciei, privind condamnarea pentru blasfemie a unei opere care critica religiile, în special Islamul, în termeni consideraţi injurioşi pentru Profet, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că astfel de creaţii artistice pot să fie interzise, deoarece credincioşii au dreptul de a nu fi insultaţi în sentimentul lor religios prin expresia artistică a terţilor. 

Revenind la procesul Charlie Hebdo, care se desfășoară în prezent în Franța, unii cercetători ai cazului se întreabă  astăzi: ar fi putut oare să fie evitate acele crime? De cealaltă parte, imediat, alți cercetători vin să riposteze: avem oare dreptul să cedăm, atunci când  este încălcat dreptul la libera exprimare? Adevărul s-ar putea să fie undeva pe la mijloc.

Așa este apreciată caricatura în Franța, unde însuși președintele Macron s-a angajat într-o luptă fără compromisuri pentru drepturile depline ale caricaturii în țara sa. Dar Franța are tradiții multiseculare în ceea ce privește libertatea de exprimare și încă iluministul Voltaire rostea renumita frază: „Nu sunt de acord cu ceea ce spuneți, dar sunt dispus să lupt pentru dreptul dumneavoastră de a o spune”. Cât de încurajată este satira, mai ales cea politică, în țara noastră? 

Sigur, am putea discuta mult la această temă. Un prim răspuns la întrebare ni-l oferă chiar recenta campanie electorală, care a umplut casele oamenilor cu ziare încărcate de falsuri – un semn sigur că minciuna se simte în largul ei atât timp cât nimeni sau prea puțini o ridiculizează. Un alt exemplu, tot din campanie, ar fi modul cum s-au comportat unii politicieni invitați la talk-show-urile televizate, reacțiile lor extrem de dureroase la orice gen de critică, faptul că se arătau deranjați și stresați la cele mai inofensive întrebări ale jurnaliștilor. În situația când politicienii – de toate culorile! – ne dau astfel de exemple, cei care au îmbrățișat genul satirei se vor gândi bine înainte de a critica un personaj politic.  Iar puținii caricaturiști și jurnaliști care își asumă acest curaj vor risca să ajungă în judecată pentru încercarea de a „glumi” pe seama puterii, ori… vor fi nevoiți să-și ceară scuze de la personajele vizate, cum am văzut că se poate întâmpla.

Nu avem de ce să intrăm în pielea personajelor lui Cehov, aducând scuze atunci când nu e cazul, pentru că legislația națională ne oferă suficiente pârghii pentru promovarea genului satiric. Într-un comentariu publicat pe portalul Media Azi, jurista Olivia Pîrțac analizează mai multe aspecte legale în acest sens. „În Moldova, satira, pamfletul, caricatura sunt protejate prin art. 7 al Legii nr. 64 din 23.04.2010 cu privire la libertatea de exprimare, care, în alin. (8), stipulează că nimeni nu poate fi tras la răspundere pentru stilul umoristic şi satiric dacă prin folosirea acestuia nu se induce în eroare publicul în privința faptelor”, menționează autoarea. Într-un alt comentariu pe marginea aceleiași legi, apărut pe Media Azi și semnat de un grup de juriști, se subliniază că „informaia rspândit de mass-media poate conține exagerări i chiar provocări, îns trebuie s fie suficient de exact pentru a nu dezinforma”. Aceste prevederi sunt încurajatoare, mai ales pentru jurnaliștii satirici, cu condiția ca ele să fie cunoscute și de politicieni.

Satira, cea politică în special, este sarea și piperul în jurnalism și nu ar trebui practicată doar ocazional. Ar merita să o îndrăgim și să ne apropiem mai mult de ea, măcar și din considerente pragmatice, pentru că ne poate extinde audiența, aducându-ne un val mai mare de cititori și telespectatori. La fel, ne-ar putea face produsele media mult mai atractive, inclusiv pentru tineri, acel segment al populației care nu pare familiarizat îndeajuns cu fenomenul politic din țară, fiind oarecum absent și la alegeri, și în viața publică. Dar nu în ultimul rând, satira, râsul în general, ar întări imunitatea noastră, a tuturor, fiind un bun leac împotriva deznădejdii, fricii și nedreptăților de tot felul, cu care ne mai confruntăm în viața de zi cu zi. 

Tatiana Corai, jurnalistă

____________ 

Realizarea acestui articol a fost posibilă datorită suportului generos din partea poporului american și poporului britanic prin intermediul Agenției Statelor Unite pentru Dezvoltare Internațională (USAID) și UK. Conținutul acestui material ține de responsabilitatea autorilor și nu reflectă în mod necesar viziunea UK, USAID sau a Guvernului Statelor Unite.

 

Sursa foto: Ilustraţii de Angel Boligan, https://www.boredpanda.com 

 

Lasa un raspuns