O vorbă de duh spune că o boală nu e boală cu adevărat până când nu are un nume englezesc. Iată că boala despre care vrem să vorbim azi are și nume: i se spune „churnalism”. Vine de la „to churn” – a bate laptele în putinei. Sau, mai pe românește (că boala asta circulă și pe la noi), a bate apa-n piuă. Și descrie meteahna unor redacții de a publica orice – de la comunicate de presă, la anunțuri utilitare și la, mai ales, materiale publicate deja de alții, care și ei, la rândul lor, le-or fi luat nu se știe de unde. Rezultatul este o cacofonie bogată, ca la bazar: marfă multă, calitate ioc.
Meteahna are explicații, chiar dacă nu și scuze. O primă cauză, apărută prin anii crizei economice din 2008-2010, este sărăcirea redacțiilor. S-au împuținat atunci banii de salarii, așa că o mare parte din jurnaliști au fost disponibilizați. S-au împuținat și banii de producție, astfel încât nici pe teren nu mai puteau pleca jurnaliștii aceia puțini, câți erau. Așa au rămas redacții întregi, altă dată vibrând de viață, cu o mână de oameni care trebuiau să țină pagini pline de ziar sau jurnale de știri de zeci de minute cu treaba lor ce. Orice aducea cât de cât a știre – un titlu, un nume oarecare, o iluzie de sursă – mergea direct în pagină sau pe ecran.
O a doua cauză are legătură tot cu modificarea raporturilor de forță din criză. Cum bugetele de publicitate au scăzut, veniturile din zona aceea – considerate cea mai sănătoasă sursă de venituri în modelul clasic de afaceri de presă – au devenit tot mai prețioase. Redacțiile au devenit mai îngăduitoare cu specialiștii de PR care solicitau ca materialele scrise de ei să apară întocmai, chiar dacă fracturau grav regulile jurnalistice, cele ale limbii literare și, nu arareori, și pe Mama Gramatică. Jurnalistului i s-a cerut, apoi s-a oferit singur, să semneze ce compuseseră alții.
O a treia cauză, care își are originea tot cam prin aceeași perioadă, este explozia presei online. Sute de publicații au apărut peste noapte, ștergând aproape imediat linia distinctivă dintre presa profesionistă și cea (să-i spunem) vocațională. Mediul online are câteva caracteristici care s-au potrivit de minune „churnaliștilor”. Oferă un uriaș acces la informații de tot felul. Nu face distincție între informația de valoare și cea slabă sau contrafăcută. Pe ecran, ambele apar la fel ochiului neantrenat. Oferă o mare putere de viralizare – un material media se poate duce dincolo de ținta sa primară, „din om în om”, ca pe vremuri zvonul. Oferă posibilitatea anonimatului – atât pentru autor, cât și pentru sursa unei știri. Practic, „Internetul” (care este, de fapt, suportul fizic pe care se desfășoară comunicarea online, rețeaua formată din calculatoare și cabluri și sateliți și alte minuni tehnologice) a devenit sursa absolută, obârșia înțelepciunii globale. De unde știi? De pe net…
O a patra cauză este modul în care se alocă bugetele de publicitate (care s-au întremat încet, încet. În România, de exemplu, abia în 2019 au ajuns la valoarea de dinainte de criza economică. Apoi a venit pandemia și… am luat-o de la cap cu crizele). Publicitatea se alocă în baza unor parametri numerici – și, din păcate, strict numerici. Ce audiență are postul? Câte exemplare vinde ziarul sau revista? Câți oameni vizitează site-ul? Câți oameni citesc („dau click”) pe o anumită știre? De aici o nouă goană nebună după oameni și atenția lor. Orice îi poate atrage, orice îi poate determina (sau chiar păcăli) să stea o secundă în plus (da, la secunde se numără popasul unui cititor pe un site). Pagina online a devenit un soi de căpcăun care se cere hrănit la minut, ca să nu se plictisească și să plece cealaltă creatură capricioasă – utilizatorul. Așa se face că bugetele de publicitate, chiar de la companii serioase, se duc către publicații chestionabile ca etică și valoare a conținutului.
A cincea cauză, răsărită ca o consecință a celorlalte, este scăderea stimei de sine a breslei jurnaliștilor, pierderea standardelor. Churnalismul nu ar fi posibil fără churnaliști, fără oamenii care adoptă astfel de practici de dragul unor câștiguri economice imediate sau la presiunea șefilor lor editoriali. Știrile acelea proaste nu se scriu singure, nu se publică singure. În spatele lor stă o persoană care consideră că lucrul acesta este acceptabil, dacă nu chiar normal. O persoană pentru care standardele jurnalistice (chiar și cele minimale: verifică faptele, verifică sursa, echilibrează textul cu cel puțin două puncte de vedere…) au devenit învechite, fără rost sau greu de aplicat. După cum mi-a spus cândva un șef de redacție din România: „Codurile deontologice sunt așa, de seminar, pentru ONG-iști. Eu am de plătit salarii”.
Dar ar fi nu numai nedrept, ci și neadevărat să lăsăm toată răspunderea pe jurnalist. Noi, publicul, utilizatorii suntem în egală măsură responsabili. Pentru că noi dăm năvală, din necunoaștere, din oboseală, din lene intelectuală, la materialele alea „bătute-n piuă”. Pentru că ne amuză, pentru că ne sunt la îndemână, pentru că așa am apucat și schimbarea e inconfortabilă. În numele nostru este făcut acest gen de presă și este invocat „dreptul publicului (adică al nostru) de a ști”. Noi suntem cei care, deranjați fiind, dăm din mână a lehamite și ne adăpostim la umbra lui „toată presa este o mizerie, nu mă mai uit la știri, nici n-am televizor în casă”.
Avem și noi datoriile noastre. Să învățăm, înainte de toate, să distingem jurnalismul de clonele sale toxice și să ne ferim de ele. Să facem gestul simplu de a nu mai frecventa acele canale media care ne vând apă de ploaie pe post de jurnalism. Să facem gestul, mai complicat, de a le lăsa un comentariu critic. Sau cel încă și mai complicat de a semnala unui client de publicitate că banii lui sunt folosiți pentru pleavă. Sau cel foarte tare, artileria grea a rolului de public responsabil: să sprijinim – cu un abonament sau o donație – pe cei care fac jurnalism de calitate, care muncesc pentru fiecare știre, care au temei în spatele fiecărei afirmații și care ni-l și demonstrează, care pornesc dimineața la lucru cu gândul la noi, ca oameni cu drepturi, nu ca o masă importantă doar ca număr. Fără astfel de gesturi, jurnalismul riscă să se piardă. Și ne putem trezi într-o bună (bună?) zi doar cu mașinării de mestecat aer și vom fi atunci foarte, foarte singuri într-o mare de zgomote.
Ioana Avădani,
președinta Centrului pentru Jurnalism Independent, România
Realizarea acestui articol a fost posibilă datorită suportului generos din partea poporului american și cel britanic, prin intermediul Agenției Statelor Unite pentru Dezvoltare Internațională (USAID) și al UK. Conținutul acestui material ține de responsabilitatea Centrului pentru Jurnalism Independent și nu reflectă în mod necesar viziunea UK, a USAID sau a Guvernului Statelor Unite ale Americii.
