Vedem aproape zilnic la televizor sau pe online termeni discriminatorii sau comentarii care incită la ură. De multe ori, țintele sunt persoanele din grupurile vulnerabile, adică tocmai oamenii care au nevoie de susținere din partea autorităților și a societății în general.
Un studiu efectuat acum câțiva ani de Centrul parteneriat pentru dezvoltare arăta că fiecare al doilea cetățean al țării noastre nu ar accepta să fie prieten cu o persoană de etnie romă, iar fiecare al treilea nu ar accepta ca o persoană de origine africană să locuiască în aceeași localitate. Potrivit aceluiași studiu, oamenii din țara noastră au un nivel extrem de redus de acceptare pentru șapte grupuri minoritare: persoane LGBT, persoanele care trăiesc cu HIV, foști deținuți, persoane de religie musulmană, persoane de origine africană, persoane de etnie romă și persoane cu dizabilități intelectuale. Chiar dacă toleranța trebuie învățată în familie și la școală, mass-media are, poate, unul dintre cele mai importante roluri în această ecuație a acceptării. Ce pot face jurnaliștii pentru a schimba balanța neacceptării în favoarea unei societăți mai incluzive?
În primul rând, trebuie să evite în totalitate limbajul și terminologia discriminatorie, care pot incita la ură. Asta deoarece un cuvânt sau o expresie folosite impropriu într-o știre sau reportaj pot fi preluate de mii de oameni care, la rândul lor, le transformă în clișee sau stereotipuri. Fiecare jurnalist și editor este obligat să cunoască terminologia corectă care se referă la persoanele cu dizabilități, oamenii care trăiesc cu HIV/SIDA, minoritățile etnice, cele religioase sau cele sexuale. Contrar deontologiei profesionale, unii jurnaliști încă mai utilizează termeni incorecți și discriminatorii, de genul „invalid”, „bolnav”, „handicapat”, „orb”, „surd”, „mut”, pentru persoanele cu diferite tipuri de dizabilități, sau termenul discriminator „țigan” în loc de „rom”, așa cum este corect.
În afară de terminologie, fiecare editor și jurnalist care vrea să scrie corect despre grupurile defavorizate trebuie să țină cont și de alte câteva reguli simple:
- Să protejeze identitatea persoanelor defavorizate care se află în situații cu conotație negativă;
- Să nu discrimineze protagoniștii materialului în funcție de etnie, stare socială, dizabilitate etc;
- Să nu specifice etnia unei persoane într-o situație cu conotație negativă, dacă aceasta nu face parte din etnia majoritară;
- Să nu utilizeze termeni denigratori;
- Să urmărească subiectele despre diferite grupuri minoritare/dezavantajate;
- Să modereze comentariile de pe paginile oficiale ale redacțiilor, inclusiv cele de pe rețelele sociale.
Felul în care trebuie tratate grupurile minoritare în presă este detaliat în două articole din Codul deontologic al jurnalistului. Astfel, articolul 3.18 al Codului menționează că „jurnalistul tratează echitabil toate persoanele cu care intră în contact în exercițiul meseriei sale şi nu face discriminări pe criterii de gen, vârstă, etnie, dizabilitate, religie, stare socială, orientare sexuală etc.”. Într-un alt articol din Cod, 3.19, se spune că „jurnalistul menționează apartenența etnică, opiniile politice, convingerile religioase, orientarea sexuală și alt gen de informații sensibile ale unei persoane doar când acest lucru este relevant din punct de vedere editorial”.
În anumite cazuri, menționarea etniei sau a apartenenței la un grup religios nu este relevantă pentru un articol, totuși, unii colegi din presă scot aceste detalii în evidență fără a ține cont că asta contribuie la perpetuarea unor clișee. „Traficanta este o femeie de etnie romă din orașul Soroca”, „Toate femeile sunt prostituate”, „Un rom va face ani grei de puşcărie pentru trafic de persoane” – sunt titluri reale din presa de la noi. De ce sunt ele periculoase și de ce dăunează la modul cel mai serios integrării sociale a unor grupuri? Deoarece generalizează și induc ideea că doar anumite etnii sunt implicate în comiterea unor infracțiuni, de exemplu.
Jurnaliștii trebuie să fie atenți și la felul în care abordează subiectele despre persoanele cu dizabilități. De exemplu, despre o femeie care crește un copil cu dizabilități unii colegi din presă pot spune că „trece zilnic prin clipe de calvar”. Tot din mass-media aflăm că oamenii cu dizabilităţi sunt neputincioși și au nevoie de ajutor și grijă permanentă. Această percepție este însă incorectă. Persoanele cu dizabilități nu au nevoie de caritate. Ele sunt egale cu ceilalţi membri ai societății și trebuie tratate ca atare.
În toate cazurile jurnaliștii ar trebui să respecte demnitatea persoanei despre care relatează. Respectiv, atunci când vorbim despre oameni care trăiesc în sărăcie, de exemplu, nu îi expunem public. Excepție fac cazurile în care jurnaliștii au permisiunea persoanei de a-i dezvălui identitatea. În orice context, mai ales atunci când relatează despre oameni în situație de maximă vulnerabilitate, reporterii ar trebui să se asigure că acestea sunt conștiente de riscurile la care se expun atunci când acceptă să le fie dezvăluită identitatea.
Asigurarea drepturilor egale pentru toți oamenii este unul dintre obiectivele declarate ale autorităților Republicii Moldova, mai ales în contextul în care țara noastră a obținut statut de țară candidată la aderarea la UE. De la acest scop declarat până la constituirea unei societăți în care nimeni nu este exclus și discriminat este o cale lungă, iar mass-media are unul dintre rolurile cele mai importante în acest proces. Colegii din media pot face diferența, alegând scrie deontologic și responsabil sau continuând să pună umărul, din știință sau neștiință, la promovarea discriminării.
Natalia Porubin, membră a Consiliului de Presă
Materialul este publicat în cadrul campaniei „Incluziunea începe de la mine” . Campania este organizată în cadrul proiectului „Promovarea coeziunii sociale în Moldova prin încurajarea incluziunii și diminuarea discriminării”, desfășurat de CJI în cadrul programului „Inițiativă Comună pentru Oportunități Egale – Faza II”, implementat din resursele acordate de Agenția Elvețiană pentru Dezvoltare și Cooperare (SDC).
