Internetul e plin de găuri. Găuri care te atrag în interior ca într-un tobogan, oferindu-ți confirmări peste confirmări că ceea ce consumi este unica și cea mai adevărată realitate. Ca atunci când privești filmulețe pe TikTok, iar el apoi îți sugerează alte și alte video-uri similare. Pare că asta e toată informația de pe Internet. Și găuri goale, abisuri, în care informația lipsește cu desăvârșire, ea pur și simplu nu este, ca o cheutoare căreia îi lipsește un nasture.
E foarte simplu să te pierzi în primele găuri și foarte greu să te găsești în cele din urmă. Eu vreau să cred că, prin ceea ce fac pe pagina „Prietena Mea”, umplu un gol. Cel puțin unul.
La început, golul acesta era în interiorul meu. Ca orice poveste despre curaj, a mea începe cu o istorie personală. Dacă sunteți printre cei 67.000 de urmăritori pe care i-am adunat în timp pe pagina de Instagram, știți deja că sunt mama Beatricei, o fetiță diagnosticată la naștere cu Sindromul Down (SD). Am spus-o de nenumărate ori, și încă o mai repet, pentru că vreau ca toată lumea din jurul meu să știe: Sindromul Down nu este o boală, nu este o sentință și nu este o durere de care suferi, dar mai degrabă o condiție cu care trăiești.
Acum cinci ani, când am intrat pe neașteptate în această călătorie extraordinară spre acceptare și toleranță, care azi îmi definește 100% scopurile, activitatea și personalitatea, eram doar o tânără mamă plină de întrebări. Așa cum sunt multe, multe alte mame. Nu eram deloc specială, nu aveam cunoștințe despre cum se construiește o comunitate, cum se crește o pagină pe social media, nu știam mai nimic nici despre SD, despre mine și nici despre societatea în care trăim. La acea etapă eu nici măcar nu cunoscusem o altă mamă sau un copil care treceau printr-o experiență similară, cu care să pot rezona. Astfel, am căzut în una din multiplele găuri ale Internetului. Căutând informație despre SD, dar și despre experiența familiilor în care se nasc acești copii speciali, m-am pomenit într-o avalanșă de informații copleșitoare, stereotipuri, prognoze și diagnoze, pe de o parte, și o tăcere grea de cealaltă parte. Și dacă pe Internetul vorbitor de limbă engleză găseam încă exemple și informații care să ofere o speranță, puțină lumină, acceptare și putere, pe Internetul vorbitor de limbă română era aproape întuneric. Și nu doar pe Internet. În jur totul părea sumbru, mă simțeam urmărită de privirile oamenilor care încercau să ghicească dacă cu Beatrice era ceva în neregulă. Așa că atunci am decis să rup tăcerea.
Am început cu mica comunitate. În rând la magazin, după pâine, dacă cineva intra în vorbă cu mine, primul lucru pe care îl ziceam era „Salut, sunt Ludmila, iar fetița mea are Sindromul Down”. Simțeam că așa scutur de pe mine o povară, că subiectul e pe masă, că nu mai e loc de priviri ciudate, întrebări evazive sau tăceri incomode. Le povesteam tuturor, non-stop despre ce este, cum este, simțeam nevoia ca ei să mă vadă pe mine, să îmi vadă copilul, să știe că noi existăm și că viața noastră nu este atât de diferită de a lor. Așa a apărut „Prietena Mea”, contul de pe Facebook, cel de pe Instagram, asociația, campaniile de informare, brandul de haine, abecedarul și tot ce va urma.
Nu știu cum ar fi fost posibil ca eu, cea de acum cinci ani, printr-un singur salt să ajung să dezvolt proiecte în parteneriate cu organizații internaționale ca UNESCO, să lansez campanii de informare sau să editez cărți pentru copii. Știu că am făcut-o cu pași mici și încă nu am ajuns la capăt de drum.
Îmi amintesc că atunci când am început să construiesc comunitatea online, oamenii din jurul meu îmi tot ziceau cât sunt de curajoasă, și asta mă alimenta cu și mai mult curaj și dorință de a merge înainte. În primul an, după ce adunasem câteva mii de urmăritori, în luna octombrie am scris scrisori cam tuturor persoanelor din media și social media pe care le consideram influente, cu rugămintea să povestească pe canalele lor despre luna octombrie ca fiind luna acceptării și a conștientizării Sindromului Down. Îi rugam să poarte ciorapi diferiți din solidaritate. Nu să povestească despre mine, dar să-mi susțină cauza. Unii au făcut-o. Tot în acea perioadă am scris redacțiilor locale și m-am cerut invitată în cadrul emisiunilor, cerându-le o platformă pentru a transmite mai departe ceea ce pentru mine devenise un crez, o viziune. Unii au fost deschiși și le mulțumesc pentru asta.
Toate aceste mici evenimente s-au adunat într-un bulgăre de zăpadă imens în care am început să mă rotesc ca într-o veselie. Frica naște frică, curajul naște curaj, iar acceptarea naște acceptare. Cred în asta pentru că simt și văd cum oamenii care s-au adunat în comunitatea noastră sunt din ce în ce mai deschiși, mai prietenoși, mai toleranți. Simt acum că sunt înconjurată de un grup de sprijin extraordinar, care nu doar nu mai susține stereotipurile și privirile suspicioase pe care le simțeam acum cinci ani, dar este gata să le dărâme. De fiecare dată când primesc un mesaj negativ – pentru că sunt și din acestea -, simt cum oamenii care îmi sunt alături sunt gata să mă susțină, să mă apere și nu doar pe mine și pe Beatrice, dar pe orice copil sau adult care este tratat inegal, incorect sau denigrator.
Rețelele sociale împart fiecăruia câte un microfon. Acum fiecare are o voce și o platformă pentru a se expune. Iar mesajele pe care le emitem influențează minți, oameni și societăți.
Întâi de toate, purtăm cu toții responsabilitate pentru ceea ce transmitem. E adevărat, uneori cuvintele te iau pe dinainte, formulările nu transmit întotdeauna intenția, dar odată ce ne asumăm o poziție civică e bine să o respectăm.
Dacă alegem să informăm comunitatea noastră cu referire la un subiect sensibil trebuie să ne gândim cine sunt oamenii care vor auzi mesajul nostru, care este limbajul în care ei vorbesc și cum putem doza informația astfel încât ei să o perceapă treptat, porționat, să aibă timp să o digere și să vrea mai mult.
În cazul în care nu producem direct conținut nu înseamnă că nu participăm la formarea opiniei publice. Faptul că transmitem mai departe video-uri sau alte informații care pun persoane din categorii sociale minoritare într-o lumină proastă sau discriminatorie contribuie la amplificarea mesajului și la întărirea stereotipurilor. Haideți să fim mai buni și mai empatici.
Susțineți oamenii care încearcă să construiască microcomunitățile proprii. E foarte greu să faci primii pași, la prima etapă fiecare urmăritor venit pe pagină e valoros. Contribuiți la crearea unei societăți incluzive prin simplul fapt că îi vedeți și îi auziți.
Deși Beatrice apare mult în paginile și proiectele pe care le moderez, ea este un om separat, care trăiește propria viață, trece prin propriile încercări. Imaginea ei în tot ce înseamnă „Prietena Mea” a devenit un simbol pentru toții puii soarelui, pentru toți cei care trebuie încă să lupte pentru a beneficia de educație incluzivă, de atitudine lipsită de prejudecăți și alte provocări cărora învățăm să le facem față împreună.
Între 67.000 și 4 milioane de oameni este o mare diferență, mai avem mult de lucru. Deși suntem o țară mică, schimbările nu se întâmplă peste noapte. Dar 67.000 e mai mult decât 1, decât 10 și chiar decât 100, iar 100 de voci nu pot trece neauzite.
Indiferent de situația în care ne pomenim, de dificultățile pe care le întâmpinăm nu este obligatoriu, eroic sau necesar să trecem de unii singuri prin ele. Comunitatea este putere, fie ea online sau offline, mesajele de încurajare și siguranța că ești auzit sunt motoare care ne ajută să ne mișcăm mai departe, să nu ne pierdem în întunericul găurilor informaționale.
Ludmila Adamciuc,
președinta asociației „Prietena Mea”
Materialul este publicat în cadrul campaniei „Incluziunea începe de la mine”. Campania este organizată în cadrul proiectului „Promovarea coeziunii sociale în Moldova prin încurajarea incluziunii și diminuarea discriminării”, desfășurat de CJI în cadrul programului „Inițiativă Comună pentru Oportunități Egale – Faza II”, implementat cu suportul Guvernului Elveției.
