În Moldova este multă violență la televizor, în online și presa scrisă, dar și mai multă violență se întâmplă în spatele ușilor închise și este neraportată la Poliție din cauza fricii de stigmatizare. Femeile sunt „învățate” să tacă și să rabde ca să nu strice imaginea familiei ori să nu fie învinovățite că ele „au căutat-o”. Acest fenomen se numește blamarea victimei și merge mână-n mână cu misoginismul internalizat*. Ce înseamnă blamarea victimelor, cum se întâmplă în presă și de ce este atât de periculoasă, explic mai jos.
Ce înseamnă blamarea victimei?
Anul trecut, un vlogger a fost arestat pentru că hărțuia fete pe stradă și publica pe Internet conținut cu caracter sexual, fără acordul victimelor preponderent minore. Comentariile la știre abundau în acuzații misogine și sexiste la adresa victimelor, dar și în justificări pentru comportamentul unui adult în căutare de vizualizări pe rețelele sociale. Nici vloggerul, nici comentatorii nu-și puneau nicio întrebare despre consecințele acțiunilor sale.
Blamarea victimei are loc când aceasta este învinovățită eronat pentru abuzul prin care a trecut. În realitate, toate formele de violență – sexuală, fizică, psihologică sau altele – au loc indiferent de alegerile victimei, iar vinovat este doar agresorul.
Potrivit psihologilor, cauzele blamării victimei sunt: lipsa de empatie a persoanei care blamează, stereotipurile în care crede, teama că el/ea ori cineva apropiat poate fi următoarea victimă, dar și neacceptarea că abuzurile se întâmplă pentru că așa a ales agresorul, nu pentru că „victima avea fusta prea scurtă sau comportamentul prea distrat”. Psihologic, este mai sigur pentru comentatori să se distanțeze de abuzul prin care a trecut victima și să-și confirme (iarăși eronat) că „nu se va întâmpla niciodată așa ceva cu mine pentru că nu port fustă scurtă și nu merg seara pe stradă”.
De exemplu, imaginează-ți că unei persoane i s-a furat portmoneul din geantă și tot ea, victima, este acuzată că „a provocat hoțul pentru că avea mulți bani în geantă”. Pare absurd, nu-i așa? Exact așa se întâmplă și în cazurile de abuz împotriva femeilor, în care tot ele sunt blamate.
De ce este periculoasă blamarea victimei?
În Moldova, circa 73% dintre femei au fost victimele unei forme de violență din partea partenerului, la un moment dat din viața lor, însă doar 11% dintre cazuri sunt raportate. Restul cazurilor rămân tăcute și ascunse. Într-o cercetare pe care am elaborat-o la Coaliția Națională „Viața fără Violență” și pe care urmează să o publicăm, despre cauzele ce descurajează femeile să raporteze cazurile de violență, sentimentul de rușine ocupă, rușinos, locul de frunte, fiind urmat de frică. Pe de altă parte, femeile raportează când nu mai pot răbda și înțeleg că este singura soluție pentru a supraviețui.
Știrile, afirmațiile moderatorilor/moderatoarelor, a influencerilor sau a „criticilor de pe canapea” care învinovățesc victimele descurajează enorm femeile să ceară ajutor. Blamarea victimei este periculoasă pentru că o face să se simtă vinovată și responsabilă, pe nedrept, pentru fiecare palmă, înjurătură sau umilință pe care a simțit-o. Astfel, doar agresorul are de câștigat, pentru că toate acțiunile sale sunt justificate de societate, fără ca el să poarte vreo răspundere.
Cum mass-media perpetuează blamarea victimei și a violenței?
Limbajul folosit de jurnaliști are un rol primordial în perpetuarea violenței și influențarea opiniei publice. „De ce crezi că te-a bătut?” este o întrebare adresată destul de des supraviețuitoarelor violenței, dar care le revictimizează (le face să-și amintească și să retrăiască abuzul) și transferă responsabilitatea asupra victimelor („ea l-a provocat, altfel nu era să lovească”). La fel de periculos este când media creionează un portret idealizat al agresorului: este un bărbat gospodar, cu o carieră de succes (de exemplu, este director de spital, judecător, conferențiar universitar, etc.). Această reprezentare perpetuează stereotipurile de gen, intimidarea victimei și descurajează raportarea abuzurilor.
Un alt exemplu este formularea „conflict în familie”, folosită când o femeie este bătută, exprimare ce normalizează violența, pentru că în multe familii există conflicte, dar, din fericire, nu toate devin abuzuri. La fel de importantă este folosirea termenului de „femicid” când o femeie este omorâtă, pentru că crimele împotriva femeilor trebuie numite așa cum sunt, or, de cele mai multe ori, acestea sunt comise de actualii sau foștii parteneri și sunt precedate de violența continuă.
O altă formă de perpetuare este includerea detaliilor despre statutul social al victimei, care poate să valideze stereotipul că „violența se întâmplă doar în familiile social-vulnerabile”, ceea ce este un fals. Toate femeile sunt în egală măsură vulnerabile în fața agresorilor, iar detaliile irelevante și personale le pot leza demnitatea. Inclusiv în cazul femicidului împotriva Anei-Maria, de la Orhei, se menționa insistent că „era o fată bună”, de parcă abuzurile se întâmplă doar fetelor „rele”.
Un alt exemplu de blamare, perpetuare a stereotipurilor și justificare a crimei se referă la știrile despre un caz recent de viol soldat cu suicidul victimei. Un portal media a publicat o serie de amănunte despre crimă, însă singura știre care trebuia făcută pe acest subiect este despre faptul că încă un bărbat a violat o femeie și a provocat suicidul acesteia.
Cum rămâne cu libertatea de exprimarea?
Libertatea de exprimare este un drept fundamental protejat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la fel ca dreptul la siguranță, viața privată și respectarea demnității. Știrile despre victimele violenței și cu implicarea acestora trebuie să respecte aceste principii, incluse și în Codul deontologic al jurnalistului.
Din păcate, uneori, libertatea de exprimare este un pretext pentru a promova discursuri ce discreditează femeile, încurajează stereotipurile și violența împotriva lor ori blamează energia feminină pentru abuzurile comise de bărbați. Libertatea de exprimare nu înseamnă „discurs instigator la ură sau violență”, iar mass-media are responsabilitatea etică de a contribui la combaterea violenței împotriva femeilor, nu la perpetuarea ei.
Pentru a nu dăuna victimelor violenței, jurnaliștii și jurnalistele trebuie să respecte 5 reguli simple:
1. Reține: în toate actele de violență, singurul responsabil și vinovat este agresorul, fără excepție.
2. Ascultă cu empatie și respectă demnitatea femeii cu care vorbești. Evită să o întrebi excesiv despre experiența trăită pentru a evita revictimizarea. Documentează și publică materiale jurnalistice doar cu consimțământul victimelor, fără detalii personale sau amănunte ce o pot pune în pericol.
3. Utilizează diateza activă (de exemplu, „un bărbat a agresat o femeie”, nu „o femeie a fost agresată”) când scrii despre cazuri de violență împotriva femeilor.
4. Dacă invitatul/a la discuție transmite mesaje care blamează victimele, oprește imediat discursul acestuia/acesteia și explică-i de ce mesajul este greșit și dăunător.
5. Menționează de câte ori este posibil că victimele nu sunt vinovate pentru abuzurile prin care trec și că pot beneficia de ajutor gratuit și profesional. Încurajează raportarea actelor de violență la Poliție (112), Telefonul de Urgență pentru Femei și Fete (08008 8008) și/sau la una dintre organizațiile membre ale Coaliției Naționale „Viața fără Violență”, care oferă asistență femeilor.
Decizia unei femei victime a violenței de a raporta un caz de violență este extrem de dificilă și cântărită de zeci de ori. Atunci când îi spui istoria, ține cont de procesul ei de a ieși dintr-o relație violentă și de a deveni o supraviețuitoare și, prin prisma ei, încurajează alte femei să-și recâștige libertatea.
————
*Misoginismul internalizat se referă la acceptarea și reproducerea de către femei a prejudecăților și atitudinilor discriminatorii față de alte femei, un fenomen frecvent în societățile patriarhale.
Mihaela Cimbriciuc, comunicatoare la Coaliția Națională „Viața fără Violență”
Materialul este publicat în cadrul campaniei „Incluziunea începe de la mine”. Campania este organizată în cadrul proiectului „Promovarea coeziunii sociale în Moldova prin încurajarea incluziunii și diminuarea discriminării”, desfășurat de CJI în cadrul programului „Inițiativă Comună pentru Oportunități Egale – Faza II”, implementat cu suportul Guvernului Elveției.
