Așa cum e firesc, războiul din Ucraina a schimbat radical conținutul pe care îl livrează sursele media din Republica Moldova. Începând cu 24 februarie, acest subiect deschide majoritatea buletinelor de știri și ocupă spații importante în ziare sau pe portalurile informaționale. Citim zilnic cronici de război, istorii cutremurătoare ale refugiaților sau ale oamenilor din țara noastră care și-au pus pe pauză activitățile cotidiene ca să facă voluntariat.
Ținând cont că acțiunile militare se desfășoară în proximă vecinătate cu Republica Moldova, subiectele despre război și refugiați au o mare încărcătură emoțională. Pentru a răspunde interesului public ele trebuie realizate în mod profesionist, adică să corespundă rigorilor eticii profesionale.
Știrile false devin și mai periculoase
La scurt timp după ce Moldova a demonstrat lumii întregi că este o țară mică, dar foarte unită în fața tragediilor umane, pe rețelele sociale a început o adevărată campanie de denigrare a refugiaților ucraineni. Se afirma că nu sunt suficient de recunoscători, că unii se plimbă cu mașini scumpe în loc să se implice, alături de voluntarii moldoveni, în transportarea conaționalilor lor. Retorica „anti” a început să fie preluată și de unii influenceri sau politicieni. Totodată, au început să apară știri false, avându-i protagoniști pe cetățenii ucraineni.
În perioade similare cu cea pe care o traversăm acum știrile false devin și mai periculoase, pentru că pot conduce la escaladări de conflicte. Publicul este de multe ori tentat să accepte istoriile că refugiații prezintă pericol; că atentează la banii statului, care li se cuvin cetățenilor; că vin să ocupe locurile de muncă, să trăiască pe seama serviciilor sociale, să comită crime etc. Opinia publică încă nu a uitat cât de bine s-a înrădăcinat falsul cu cei 30.000 de cetățeni sirieni care ar fi ajuns în țara noastră dacă Maia Sandu ar fi devenit președintă de țară.
Este bine să ne amintim că postările de pe rețelele sociale nu sunt știri. Jurnaliștii au datoria morală să informeze publicul de ce acei oameni au fost dispuși să parcurgă sute de kilometri ca să ajungă într-un loc mai sigur, despre faptul că în cazul multora locuințele le-au fost distruse, apropiații lor luptă în război sau au fost uciși.
Nu trecem cu vederea, bineînțeles, incidentele sau eventualele infracțiuni cu implicarea refugiaților, dar le relatăm corect și echidistant.
Nu profităm de vulnerabilitatea persoanelor
Codul deontologic conține două prevederi referitoare la relatările despre persoane în situații vulnerabile, în această categorie fiind incluși și refugiații.
Este vorba despre articolul 3.14, potrivit căruia jurnalistul tratează cu deosebită acuratețe informația colectată de la persoane în stare de șoc sau persoane neajutorate, asigurându-se că publicarea informației nu va leza drepturile acelor persoane și va încerca să anticipeze eventualele efecte negative asupra lor.
Al doilea articol, 3.15, menționează că jurnalistul nu profită de starea de vulnerabilitate a persoanelor și de necunoașterea de către acestea a drepturilor și libertăților lor, precum și nu le încurajează să recurgă la acțiuni umilitoare și care lezează demnitatea umană.
Este important să ținem cont de fiecare dată că în situații de accidente, conflicte, cataclisme urmează să interacționăm și să realizăm interviuri cu persoane care au trecut printr-o traumă. Empatia și discreția sunt calități care îl pot ajuta pe un jurnalist să discute cu un refugiat/o refugiată, fără a-l/o revictimiza și a-l/o face să plângă în fața camerei de luat vederi. Putem începe discuția cu întrebări simple – cum a fost drumul, câte ore a parcurs până aici. E important să nu intrăm brusc în subiect, iar dacă discuția se leagă, nu forțăm lucrurile și ascultăm cât mai mult din ce ni se relatează. Putem reveni cu clarificări la finalul interviului, dacă e cazul.
Totodată, jurnaliștii trebuie să se gândească și la impactul produsului mediatic asupra privitorilor sau cititorilor și să analizeze câte detalii pot oferi, astfel ca să nu șocheze publicul și, în același timp, să nu lezeze demnitatea unui om care a trecut printr-o suferință mare.
Maximă atenție la interviurile cu copii
Copiii au apărut în aproape fiecare reportaj despre refugiații din Ucraina, de cele mai dese ori ca martori tăcuți la interviurile pe care le ofereau mamele sau bunicile. Sau au fost protagoniștii unor scene sfâșietoare în care trebuiau să se despartă (poate pentru totdeauna) de tații lor care reveneau în țară ca să lupte.
Din toate secvențele cu implicarea copiilor m-a cutremurat una în care un copil era pus în situația să spună cum anume se împușcă în orașul lor, unde se ascundeau ei și cât de tare îi era frică atunci când începeau bombardamentele.
Deși Codul deontologic obligă jurnaliștii să protejeze identitatea copiilor implicați în evenimente cu conotație negativă (accidente, infracțiuni, dispute familiale, sinucideri, violență și abuz de orice fel etc.), inclusiv ca martori, de multe ori acest lucru nu s-a întâmplat. Putem prezuma că în astfel de cazuri reporterii au avut permisiunea părinților să-i filmeze și intervieveze.
Pe de altă parte, Convenția ONU cu privire la Drepturile Copilului spune clar că orice copil are dreptul să-și exprime opiniile și părerile, fie personal, fie prin intermediul unui tutore/ reprezentant. Interviurile trebuie să se desfășoare întotdeauna într-un mediu sigur, confidențial, confortabil.
Același document prevede că libertatea de exprimare a copilului trebuie să fie realizată doar în interesul lui superior şi fără a încălca drepturile altora. Ghidul de bune practici pentru mass-media „Violența împotriva copiilor: ce și cum relatăm”, editat de UNICEF, menționează că în unele cazuri interviurile cu copiii sunt o oportunitate de a le face vocea auzită: cuvintele spuse de copii sunt credibile pentru public; copiii povestesc lucruri proaspete şi interesante; copiii oferă o perspectivă asupra realităţii diferită de cea a adulţilor.
Iată câteva reguli de bază valabile în toate cazurile când interacționăm cu copii:
- În cadrul interviului, jurnaliștii vor adapta abordarea și limbajul la vârsta copiilor cu care discută; vor vorbi suficient de clar încât copiii să poată auzi/înțelege; vor asculta cu atenție.
- Interviul trebuie întrerupt imediat dacă devine prea dureros din punct de vedere emoţional pentru copil, atunci când copilul începe să plângă, îşi frământă sau îi tremură mâinile, îşi acoperă gura şi faţa cu palmele, transpiră, evită privirea în timpul discursului, se joacă nervos cu obiecte mici.
Motivul de bază pentru care nu ar trebui să întrebăm detalii sensibile este trauma psihică pe care copilul o retrăiește atunci când vorbește despre episoadele prin care a trecut.
Natalia Porubin,
comunicatoare, membră a Consiliului de Presă
Sursa foto: Sergii Kharchenko/ZUMAPRESS.com/Global Look Press
Realizarea acestui articol a fost posibilă datorită suportului generos din partea poporului american și cel britanic, prin intermediul Agenției Statelor Unite pentru Dezvoltare Internațională (USAID) și al UK. Conținutul acestui material ține de responsabilitatea Centrului pentru Jurnalism Independent și nu reflectă în mod necesar viziunea UK, a USAID sau a Guvernului Statelor Unite ale Americii.
