Incluziunea nu e (doar) despre cei și cele vulnerabile. E dreptul de a ne trăi drepturile

De mai bine de 20 de ani de când activez în sectorul social, ştiţi care este unul dintre cuvântele pe care îl aud cel mai des? Da, aţi ghicit – incluziune. În special în ultimii vreo 10 ani e tare în vogă, în trend, cum s-ar zice. Cred că nu e om care să nu îl fi auzit.  Sună foarte chic, foarte OK, progresist, nu ştiu cum, aşa-i?  Foarte „europeneşte”. Deşi, pentru majoritatea, încă foarte vag, teoretic, abstract, complicat, greu de realizat. Şi, cu cât se „promovează” mai mult, în societate, în mass-media, în documentele oficiale şi actele normative, cu atât, parcă, devine mai abstract, mai neclar, mai DEPARTE.. , cu atât mai mult parcă, ne dă senzaţia că, „nu e despre mine”.

Haios şi paradoxal, căci adevărul e că, de fapt, e exact invers. Adică incluziunea chiar e despre fiecare, pentru fiecare.

Când privim conceptul un pic mai atent, observăm că, de fapt, incluziv înseamnă că ne include pe toţi şi toate, adică nu exclude pe nimeni. Adică o societate, o politică, o abordare incluzivă este acea abordare în care necesităţile fiecărei persoane se iau în considerare şi se satisfac; abilităţile, talentele fiecăruia şi fiecăreia au şanse să se valorifice. Vedem că e simplu, nu? Absolut. Simplu, firesc, natural. Dar aici e şi provocarea – e atât de simplu şi de natural încât ni se pare că deja există. Pentru toţi şi toate. Adică, dacă eu pot să intru fără probleme într-un edificiu (şcoală, primărie, spital, teatru etc.) şi pot avea acces liber în toate încăperile, la toate facilităţile clădirii (biblioteca de la etajul 4, sala de baie, mă pot mişca liber pe holuri etc.) prin extensie presupun că toată lumea are acces liber. În realitate însă, dacă uşa de la intrare e îngustă sau sunt trepte fără rampă, o persoană în scaun rulant sau vârstnică, o femeie cu un copil în cărucior sau cineva care e temporar cu o problemă de sănătate (un picior fracturat de exemplu) nu mai poate intra sau urca la etaj. Mai mult, dacă sala de baie nu e adaptată (suficient de largă, facilităţi la înălţimea corespunzătoare etc.), persoana în scaun rulant nu poate să se simtă pe deplin liberă în acea clădire.

Dar să privim şi mai larg. Imaginaţi-vă că vă aflaţi înt-un aeroport, iar informaţiile despre zboruri sau indicatorii sunt doar în limbile asiatice, nu sunt scrise într-o limbă pe care o înţelegeţi şi în jur nu există persoane care să vă poată explica sau ghida. Cum v-aţi simţi? Nu aveţi o „dizabilitate”, nu faceţi parte dintr-un grup „vulnerabil”, pur şi simplu nu înţelegeţi indicatorii şi informaţiile de pe panouri. V-aţi putea realiza pe deplin dreptul? Deşi accesul la aeroport nu vă e îngrădit, aveţi dreptul să zburaţi, să procuraţi bilet, să călătoriţi în siguranţă, dar dacă nu vă puteţi realiza pe deplin dreptul la deplasare, spaţiul aeroportului nu este unul incluziv. Un alt exemplu simplu, pe care îmi place să îl aduc, e despre un proces de judecată. Să ne imaginăm că suntem parte a unui proces într-o ţară străină, iar şedinţele se desfăşoară doar în limba pe care nu o cunoaştem, toate actele sunt doar în limba respectivă, fără să se asigure traducere. Puteţi participa plenar la acel proces? Şi, din nou, nu vi s-a interzis accesul, nu vi s-a îngrădit participarea, însă nu s-a asigurat implicarea dvs. echitabilă, deci procesul cu pricina vă discriminează şi este neincluziv. Așa parcă devine mai simplu de înţeles necesitatea asigurării traducerii în procesele de judecată, nu? Inclusiv în limbajul semnelor, în cazul în care există participanţi cu nevoi speciale de auz. Dar să revenim.

Un alt exemplu, unul și mai frecvent: sunteţi femeie şi doriţi să candidaţi pentru o funcţie în consiliul municipal, de exemplu, dar aveţi doi copii şi serile, când de obicei se organizează şedinţe, adunări, activităţi de partid, sunteţi foarte ocupată, faceţi teme cu copiii, aveţi grijă de ei. Deci nu aveţi posibilitatea să acordaţi timp activităţilor comunitare. În consecinţă, auzim fraze populare de genul: „La noi femeile nu vin în politică”, „nu îşi doresc”, „nu le interesează”… Iată de ce s-a introdus  cota de gen, datorită căreia pe listele electorale trebuie să figureze obligatoriu, la fiecare zece persoane, cel puţin patru femei. Şi, din nou, conform legislaţiei R. Moldova (destul de bună, de altfel) tuturor, indiferent de gen, le este asigurat dreptul de a alege şi de fi ales/aleasă. Realitatea însă e atât de justă, de echitabilă, de incluzivă, pe cât o permit cele trei variabile ale incluziunii: oportunitatea (dreptul, şansa), accesul şi controlul.

Ce vreau să spun e că, în legislaţia noastră, tuturor persoanelor le sunt asigurate drepturi egale (avem chiar şi legea Nr. 5 privind egalitatea de şanse), dar oare avem cu toţii şi cu toatele acelaşi nivel de acces la realizarea drepturilor? Oportunităţi de participare? Avem oare acelaşi nivel de control asupra proceselor şi deciziilor? Dar participare la managementul resurselor? 

Astfel, o lege bună nu e suficientă. Nivelul de incluziune reprezintă gradul real la care toţi şi toate se pot bucura de drepturi şi oportunităţi.

Incluziunea nu este (doar) despre şi pentru aşa-zisele categorii „marginalizate” sau vulnerabile. Deşi ne-am obişnuit să o percepem astfel. „A, iar incluziune, iar despre persoane cu dizabilităţi? Nu. E despre un mediu comod, prietenos, deschis, just, echitabil pentru toţi şi toate, pentru o mamă romă şi un copilaş nevăzător, pentru o studentă de 20 ani şi un om de afaceri în  permanentă criză de timp. Şi oportunităţi pentru noi toţi şi toate de a ne valorifica talentele şi dexterităţile. E despre clasele de elevi în care învaţă copilaşi cu aparate auditive, în ochelari, cu computere cu softuri speciale pentru nevăzători, despre săli de teatru şi de concerte în care să pot să invit o prietenă utilizatoare de scaun rulant, fără să-mi fac griji dacă va putea intra ori dacă există o baie  accesibilă. E despre a privi tot ce facem din perspectiva specificului necesităţilor tuturor. E despre o clasă în care să avem o fetiţă cu sindromul Down alături de copilaşi fără dizabilităţi şi un băieţel care utilizează cârje pentru a se deplasa. E despre o clasă în care să fie prezent cadrul ddidactic de sprijin, care să ajute copilaşii noştri speciali să însuşească materia de studiu (atât cât e necesar) în timp ce toţi ceilalţi copilaşi învaţă ce e diversitatea, empatia, comunicarea şi flexibilitatea, dexterităţi cu siguranţă nu mai puţin importante decât informatica, ştiinţele sau limba engleză. Apropo, despre săli de baie. Mereu zâmbesc larg şi mă amuz când oamenii îmi spun: „Ştii, eu mereu prefer să utilizez o toaletă pentru persoane cu dizabilităţi. E mai largă, mult mai spaţioasă şi comodă!” Şi eu zic în sinea mea: „Exact!”. Incluziunea e despre un pic mai multă atenţie la necesități, la acces REAL. E despre o perspectivă a firescului. Când ai o geantă grea, e în orice caz mai uşor să urci pe rampă, decât pe trepte, nu-i aşa? Se numeşte design universal și asigură un mediu incluziv pentru fiecare. Şirul de exemple şi beneficii pentru întreaga comunitate ar putea continua la nesfârşit.

Incluziunea nu e este un set de înlesniri. Incluziunea este deseori privită ca un set de înlesniri, cheltuieli suplimentare, investiţie prea mare. Adaptările necesare pentru asigurarea mediului incluziv (de la acces arhitectural, la conţinut adaptat pe paginile instituţiilor şi traducere in limbaj mimico-gestual; de la marcaje contrastante pe trepte, până la acces la servicii de sănătate pentru toţi şi toate, inclusiv fotolii ginecologice adaptate pentru paciente cu dizabilităţi locomotorii, de exemplu) nu sunt privilegii, sunt condiţii indispensabile pentru realizarea drepturilor. Pentru o persoană în scaun cu rotile rampa și uşile adaptate asigură accesul la fel ca pentru ceilalţi o uşă descuiată. Adaptările necesare pentru a asigura incluziunea reprezintă condiţii absolut necesare pentru o viaţă socială normală, activă, la fel cum pentru întreaga societate e prezenţa transportului public sau a drumurilor de calitate. Deci, ar trebui să încetăm să privim adaptările rezonabile justificate sau serviciile şi facilităţile adiţionale drept cheltuieli exagerate, ci să le vedem ca pe nişte acomodări care ne fac tuturor viaţa mai simplă, mai uşoară, mai umană.

Incluziunea e un drept garantat. Un mediu incluziv, care să contribuie la valorificarea potenţialului tuturor, este un drept garantat. Inclusiv de legislaţia Republicii Moldova. Şi cetăţeanul sau cetăţeana sunt în drept să se bucure de ele şi/sau să le ceară.

Incluziunea este un proces. Proces care se învaţă. Nu se întâmplă peste noapte, are loc în măsura în care conştientizăm că e productiv, necesar, eficient, firesc să existe incluziune. E un proces pe care îl învăţăm şi îl însuşim prin înţelegerea propriilor necesităţi şi drepturi, prin explorarea specificului nevoilor şi atuurilor celor din jurul nostru.

Apropo de învăţare: aspecte legate de echitate socială, egalitate de gen şi incluziune, după mine, trebuie incluse în toate disciplinele de studiu ce ţin de drepturile omului (educaţie civică, educaţie pentru sănătate, poate chiar ora clasei sau istorie, educaţia moral-spirituală etc.), dar şi în codurile de etică şi conduită ale tuturor organizaţiilor şi instituţiilor care se respectă (publice şi private). Pentru că, reiterez: vom fi atât de incluzivi în abordare, pe cât o vom conştientiza, iar câtă o vom conştientiza, atâta incluzine şi deci, atâtea drepturi reale vom avea în viaţa de zi cu zi.

Incluziunea este  un proces activ și un drept asumat. Şi nu doar de noi toţi şi toate, membri şi membre ai comunităţilor, ci şi de toţi cei şi cele din categoriile vizate. Nu doar societatea şi comunitatea trebuie să mă accepte, să mă susţină şi să mă ajute să mă integrez (să asigure şanse şi condiţii cu adevărat egale), dar şi eu, oricine aş fi, trebuie să îmi asum respectarea propriilor drepturi şi, dacă e necesar, să le cer. Şi, în ultima instanţă, să îmi asum propriile şanse şi propria integrare.

Nu. Nu ar trebui să fie doar „problema” activiştilor şi activistelor! Fiind un proces activ şi asumat, atât la nivel personal, cât şi comunitar, incluziunea se poate realiza doar cu concursul şi implicarea tuturor actorilor sociali, a tuturor cetăţenilor liberi şi responsabili. Rolul mass-mediei în acest sens mi se pare deosebit de semnificativ. Crucial chiar. Cum ar putea mass-media contribui la sporirea şi consolidarea nivelului de incluziune?

• Incluziune prin limbaj – cuvinte, expresii termeni. Începând de la cuvinte neutre, nondiscriminatorii şi incluzive în „denumirea” grupului despre care se scrie. Ştiu, există Codul deontologic și mulţi/multe dintre jurnalişti şi jurnaliste îl respectă, chiar se străduiesc şi reuşesc să fie incluzivi şi incluzive. Însă, uneori, pare să nu fie suficient. Nu vă puteţi imagina cât mă miră şi intristează când mai văd (încă!) termeni precum „orbi”, „surzi”, „persoane cu handicap”, „ţigan” etc. Şi asta în materiale jurnalistice care, după naiva mea percepţie asupra lumii, ar trebui să servească exemplu de comunicare şi abordare pentru ceilalţi din public. Evident, poate fi o provocare, nu le putem şti pe toate. Întotdeauna sugerez tuturor celor care nu ştiu exact cum e mai corect, mai incluziv să numeşti o categorie socială, etnică să urmărească felul în care se numesc eroii şi eroinele între ei şi ele. Sau întreb direct cum preferă să fie numiţi şi numite, cum să li se adreseze. Simplu. Firesc. Incluziv. Sunt sigură că dacă mass-media  se va implica suficient de activ în acest proces, noi, ceilalţi şi celelalte, vom prelua într-o clipă. În plus, există documente naţionale şi internaţionale oficiale, convenţii ratificate de către ţara noastră, care conţin terminologia oficială acceptată.
• Incluziune prin abordare. Să terminăm, odată pentru totdeauna, cu titluri precum „Cei mai trişti ca noi” sau „Persoană care suferă…”, cu expresii de genul „săraca de ea”, cu secvenţele care să ilustreze vădit neputinţa, în care omul să arate chinuit şi slab. E degradant şi nu contribuie eficient la integrare şi incluziune. Dimpotrivă.

Pentru a reuşi pe această dimensiune, cred, nu e nevoie decât să privim un pic mai atent, cu puţin mai mult respect şi grijă necesităţile şi valorile grupului despre care relatăm. Ceea ce ne dorim e integrarea, incluziunea completă a tuturor, adică o abordare care să ne pună pe toţi în valoare.

• Evitarea infantilizării categoriilor vulnerabile, dar şi evitarea senzaţionalismului şi glorificării excesive. Asigurând o abordare incluzivă e bine să manifestăm respect faţă de valorile şi concepţiile persoanei, să nu uităm că e vorba de o persoană matură, iar necesităţile speciale nu o fac nici mai infantilă, nici mai „erou sau eroină” şi nici „maimuţă la circ nu e”, va să facem prea mare tam-tam şi să „glorificăm” exagerat reuşitele (ştiu, sună cam dur, dar exact aşa mi-au spus că se simt unii protagoniști ai materialelor jurnalistice). Incluziv înseamnă valorificat cu respect, fără excese care, deseori, nu fac decât să marginalizeze, să excludă şi mai mult.
• Incluziune de gen prin toleranţă zero la sexism şi discriminare. Şi nu doar în materialele propriu-zise, ci şi prin politici editorale şi norme de cultură corporativă. Promovarea echităţii de gen, atât prin materialele propriu-zise, cât şi prin cultura organizaţională, inclusiv a instrituţiilor media, va asigura în curând, sunt convinsă, dispariția din spaţiul public a mesajelor sexiste precum „Aşa o femeie frumoasă şi singură… Cum e posibil să fii singură?”.
• Excluderea stereotipurilor de gen, atât faţă de femei, cât şi faţă de bărbaţi. Mă refer la titluri şi mesaje de genul: „S-a comportat ca un bărbat adevărat!” sau „În pofida faptului că e femeie, a reuşit să pună pe roate o afacere de succes”, „Sunt rezultate incredibile, mai ales pentru o femeie” etc. Rolurile tradiţionale de gen sunt atât de limitative şi complet irelevante astăzi. „Aşa cum i se cade unei soţii exemplare, a rămas acasă să aibă grijă de copii”….

Îmi amintesc şi acum un fragment de emisiune de la unul dintre posturile din Moldova cu cel mai mare rating, în care protagonistul, emoţionat, a început să plângă, iar prezentatoarea pronunţă: „Bărbaţii nu plâng, dar dvs. astăzi vi se iartă”. Haideţi să ne distanţăm de paradigme şi calapoduri învechite şi irelevante pentru realităţile de azi și să îmbrăţişăm abordările fireşti, să lăsăm oamenii să fie ceea ce sunt, inclusiv pe platoul de filmare.

Tot extrem de limitative, depăşite, irelevante, nocive şi periculoase sunt şi glumele ori bancurile ce fac aluzie la rolurile şi stereotipurile de gen. Nocive sunt ele pentru că legitimează, normalizează percepţiile eronate şi violenţa în bază de gen.

• Incluziune de gen prin utilizarea şi promovarea feminitivelor. Da, feminitivele (atât în profesii şi ocupaţii, cât şi în formele de ajective şi pronume) reprezintă o condiţie indispensabilă pentru o echitate de gen adevărată. Ştiu, există argumentul că deputată, psihologă, ministră sună, cumva, nefiresc, neobişnuit, dar nu îl accept. Orice limbă e un organism viu şi reflectă realităţile timpului. Dacă există deputate femei sau femei în menagment, trebuie neapărat utilizat cuvântul care să reprezinte acest fenomen, inclusiv pentru a educa societatea în acest sens. Și cui îi revine rolul de a promova şi susţine tot ce e progresist, firesc şi echitabil, dacă nu mass-mediei? Apropo, pun pariu că şi cuvintele secretară, vânzătoare, profesoară tot erau „mare noutate” atunci când au apărut primele femei care făceau această muncă. Mai mult, după cum bine ştim, în teatrul shakespearian (sec.16-17) toate rolurile erau interpretate doar de bărbaţi, deci nu existau efectiv actriţe (de neconceput azi, nu-i aşa?). Vreau ca fetiţele şi băieţeii din ţara noastră să ştie că există femeie ingineră, ştiristă, deputată, diplomată. Vreau ca fiecare fetiţă să ştie că poată să devină orice îşi doreşte, inclusiv jurnalistă, savantă, preşedintă sau astronaută.
• Sesizarea cazurilor de discriminare, stereotipuri şi violenţă de gen, inclusiv în mass-media. Pentru a reuşi într-adevăr să construim un mediu incluziv, deschis, propice pentru valorificarea potenţialului tuturor e necesar să ne implicăm toţi şi toate. Cred cu tărie că dacă şi jurnaliştii, şi jurnalistele ar participa mai activ la acest proces, am avea mult mai puţine mesaje, venite de la medici ginecologi de top, despre faptul că „femeia trebuie să fie o enigmă, să fie aranjată şi coafată când vine bărbatul să o vadă după naştere”; am scăpa pe veci de dictonul primitiv şi periculos „femeia nebătută…” etc. Ne-am apropia mai mult de momentul în care cuvântul incluziv va deveni sinonimul cuvântului firesc, deoarece, după mine, e firesc ca totul să fie incluziv. Adică „pe dreptate”, just, natural, uman.

Rămâne să decidem câtă incluziune ne dorim în societatea noastră. Câtă incluziune merităm? Câtă suntem gata să ne asumăm?

Olga Afanas

activistă civică, magistră în ştiințe sociale, psihologă-consultantă

Materialul este publicat în cadrul campaniei „Incluziunea începe de la mine”. Campania este organizată în cadrul proiectului „Promovarea coeziunii sociale în Moldova prin încurajarea incluziunii și diminuarea discriminării”, desfășurat de CJI în cadrul programului „Inițiativă Comună pentru Oportunități Egale – Faza II”, implementat cu suportul Guvernului Elveției.