În prima zi la Facultatea de Jurnalism am fost întrebată dacă am cântărit bine decizia pe care tocmai o luasem, adică să-mi dedic energia și anii unei meserii pe cât de frumoasă, pe atât de istovitoare. Ca să fie mai convingător, profesorul m-a ajutat să vizualizez ce mă așteaptă: urma să fiu un „câine de pază al democrației”. Am oftat din greu atunci. Oftez din greu și astăzi. De ce? Pentru că meseria asta devine de la an la an tot mai grea. Și tot mai blamată. A ajuns să concureze cu rețelele sociale, reporterii comunică cu publicul ținând cont de algoritmii Facebook, veniturile redacțiilor deseori sunt direct proporționale cu numărul de click-uri, iar interviurile grele, profesioniste, abia de ajung la un sfert din vizualizările unor discuții de pe Youtube în care întrebarea cea mai importantă e „dacă mărimea contează”.
Unde s-a greșit de s-a ajuns aici? Lista e lungă.
- S-a greșit la facultate, atunci când profa a închis ochii la lucrarea de curs a unui student din anul întâi, în care virgula era pusă între subiect și predicat. A preferat s-o treacă cu vederea pentru a nu avea studenți mai puțini.
- S-a greșit atunci când, după un interviu cu politicianul X, reporterului i s-a întins o carte în care a găsit o bancnotă verde și, în loc să închidă cartea și să o returneze, a preferat să o pună timid în geantă, motivând că viața-i grea și are credite de plătit.
- S-a greșit atunci când o parte dintre reporteri au renunțat să mai meargă la conferințe pentru că acestea oricum erau transmise în direct pe Privesc.eu. De ce să te gândești la întrebări? De ce să pui funcționarii plătiți din bani publici în situații incomode?
- S-a greșit atunci când echipe întregi de jurnaliști au admis să fie plătiți de politicieni cu reputație dubioasă, motivând că, de fapt „e om bun”, „ne ajută la greu”…
- S-a greșit atunci când producătorul de știri s-a făcut a uita de prevederile Codului deontologic și a dat pe post un material dintr-o singură sursă, scris în favoarea unui politician sau a unui om de afaceri care „sponsorizează” redacția cu salarii în plic.
În ultimii ani, Barometrul Opiniei Publice (BOP) arată că încrederea în presă este în „cădere liberă”. Bunăoară, în BOP-ul din aprilie 2017, presa se clasa pe locul doi, după Biserică, în topul încrederii cetățenilor. În iunie 2021, la patru ani distanță, presa se clasează pe locul patru, după Biserică, Primărie și Președinție. Bineînțeles, mulți ar putea să afirme că, de fapt, nu suntem cu nimic mai speciali, că încrederea în presă este în declin și în țările dezvoltate, cu o democrație consolidată. Bunăoară, cercetarea realizată de Reuters Institute și publicată în vara acestui an arată că, în lume, interesul pentru știri și media tradițională a scăzut de la 63% în 2017, la 51% în 2022. Și-a lăsat amprenta inclusiv pandemia de Covid-19. Justificarea că „suntem ca toți” nu este una care ne face față. Nu cred că e bine să ne complăcem pentru că, într-un final, avem cu toții de pierdut.
Dimpotrivă, această pierdere ar trebui să ne alarmeze ținând cont de faptul că o presă independentă reprezintă indicatorul funcționării eficiente a unui stat de drept.
Constatam mai devreme că meseria de jurnalist devine de la an la an tot mai blamată. De ce? Pentru că e în văzul tuturor și pentru că e „consumată” zilnic. Și pentru că e una dintre meseriile care, probabil, aduc prea puțin venit pentru a putea fi cu adevărat independente. Mai multe redacții din Republica Moldova au încercat și mai încearcă să promoveze ideea unor abonamente lunare sau anuale, prin care cititorii să le susțină activitatea. Din discuțiile cu editorii acestor redacții înțeleg că suma lunară să ridică la câteva sute de euro. Mi se pare o constatare tristă. Pe de o parte, consumatorii de știri își doresc o presă de calitate, pe de altă parte, nu sunt dispuși încă să o susțină. Iar de pe urma acestei situații profită cei cu bani, adică politicienii sau oamenii de afaceri cu reputație dubioasă.
O relație sănătoasă dintre consumatori și presă este o relație care depinde de ambele părți. Da, presa ar trebui să-și revadă felul în care activează: să pună accentul pe calitate, să revină la jurnalismul așezat, cu surse, echilibrat, iar publicul să învețe să „apere” presa de calitate. La întâlnirile cu politicienii să le ceară socoteală inclusiv pentru atacurile agresive asupra jurnaliștilor și, de ce nu, să sprijine periodic, inclusiv financiar, redacțiile care se străduie să-și facă meseria onest.
Calitatea presei oglindește perfect starea de lucruri într-o societate. Iar pierderea încrederii în jurnalism ar trebui să preocupe nu doar redacțiile, ci inclusiv publicul. Rolul presei nu e să ne spună „ce ne place” și ce „vrem să auzim”. Rolul presei e să ne prezinte situația așa cum este: cu bune și rele. Prin urmare, atunci când jurnaliștii realizează o investigație despre un funcționar corupt, înainte de a blama reporterii că-s „cumpărați”, faceți un pas înapoi și admiteți că, poate, purtați ochelari roz și că v-ar plăcea să credeți că „ai voștri” sunt criticați pe nedrept.
Și încă ceva. Informația de calitate are un preț, iar în momentul în care vrem să consumăm știri de calitate, trebuie să fim pregătiți să plătim pentru acestea.
Diana Railean, jurnalistă
Realizarea acestui articol a fost posibilă datorită suportului generos din partea poporului american și cel britanic, prin intermediul Agenției Statelor Unite pentru Dezvoltare Internațională (USAID) și al UK. Conținutul acestui material ține de responsabilitatea Centrului pentru Jurnalism Independent și nu reflectă în mod necesar viziunea UK, a USAID sau a Guvernului Statelor Unite ale Americii.
