Epoca jurnalismului ipotetic
Zilele trecute am terminat de citit „Noi suntem români. Nimeni nu-i perfect”, de Radu Paraschivescu. O carte cu câteva zeci de texte în care autorul construiește o viziune de zi cu zi a omului – din România, prin extensie, și din Republica Moldova – și a rutinei din regiunea în care trăim şi muncim, în care ne bucurăm şi ne întristăm, în care iubim şi suferim. O radiografie de râsu’-plânsu’, aș spune eu.
Textul din această culegere, care mi-a atras cel mai mult atenția și care mi-a ridicat mingea la fileul acestui comentariu, este cel despre o meteahnă a jurnalismului și jurnalistului de azi, pe care autorul o numește „Zodia prezumtivului”. Altfel spus, în foarte multe cazuri jurnaliștii nu mai vorbesc în fapte, ci în ipoteze. Consumatorilor media li se vinde informație, știri, dar prezumtive, care nu operează cu fapte, ci cu anumite opinii, bănuieli și ipoteze. E un jurnalism a lui „(s)ar putea sau ar fi” (depinde de context). Ca să înțelegem cum funcționează acesta, e suficient să navigăm pe un site de știri, să deschidem ziarul, să conectăm radioul sau televizorul și să ne teleportăm instant într-o lume a ipotezelor. Iată doar câteva exemple colectate din presa națională, dar și cea de peste Prut:
- „STUDIU / Aproape toți urșii polari ar putea muri în următorii 80 de ani”;
- „Cum ar putea muri Pământul. Descoperire fără precedent a oamenilor de știință”;
- „La ultima apariție publică, Regina Elisabeta avea pete închise la culoare pe mâini. Acestea ar putea fi semnele unei afecțiuni vasculare”;
- „Cum ar fi putut arăta celebritățile astăzi dacă mai erau încă în viață”;
- „Guvernarea ar putea închide magazinele duty-free de la intrarea în Republica Moldova”;
- „Maia Sandu ar putea fi suspendată din funcție!”;
- „Mariupol – 10.000 de civili ar putea muri până la sfârșitul anului”;
- „Un alt jucător de la Zimbru s-ar putea transfera la Sheriff. Gheorghe Anton este curtat de tiraspoleni. Dacă se va transfera la Sheriff, Anton ar putea evolua în preliminariile Ligii Campionilor.
Ce să însemne, de fapt, acest „(s)ar putea” și/sau „ar fi”? Răspunsul e simplu: nimic altceva decât faptul că ipotezele iau locul informației, iar jurnaliștii nu fac altceva decât să o relativizeze. Altfel spus, un eveniment s-ar putea întâmpla, dar la fel de bine ar putea să nu aibă loc. Cititorul își poate alege de sine stătător versiunea care îi place mai mult. X-ulescu ar putea muri, dar la fel de bine ar putea să-și ducă traiul mulți ani cu bine de acum încolo. Un ministru ar putea fi demis, dar s-ar putea lesne să rămână în funcție și să-și ducă mandatul până la capăt. Radu Paraschivescu spune că prin acest „ar” jurnalistul nu face altceva decât să atașeze „un bemol la cheia știrii, asigurându-și interesul publicului”, dar mai ales alibiul că nu va fi târât prin judecăți de cei vizați sau acuzați în materialele sale. Făcând un pas mai mult, putem lesne spune că jurnalistul sacrifică pe altarul principiilor deontologice atât principiul de informare corectă a publiculuilarg, cât mai ales se eschivează de responsabilitate.
Jurnalismul între informare și responsabilitate: și-și vs și-sau?
Primul mare păcat al epocii „jurnalismului ipotetic” este faptul că jurnalistul este convins că se află în fața unei alegeri în care poate bifa doar o singură opțiune, pe cealaltă sacrificând-o, și anume: a) fie informează publicul cu orice preț, sau b) își asumă responsabilitatea pentru cele spuse/scrise/difuzate. Ei, jurnaliștii, cred că cele două nu pot fi împăcate și nu pot conviețui împreună (nimic mai fals decât asta!). Și, în cele mai multe cazuri, aleg în favoarea informării, sacrificând-o pe cea din urmă: responsabilitatea pentru cele publicate/difuzate. Ceea ce e total greșit, pentru că misiunea – de bază – a jurnalistului, într-adevăr, este cea de informare, însă aceasta trebuie să vină la pachet (întotdeauna!) cu cea de responsabilitate pentru cele scrise sau spuse. Nu ești sigur de o anumită informație, atunci verific-o, din câteva surse. În momentul în care sursele – nici una – nu îți confirmă informația, așteaptă până vine confirmarea. Altfel riști să calci pe un teren minat numit dezinformare (despre asta mai jos).
A informa (nota mea: cu orice preț) nu este un drept absolut al jurnalismului și/sau jurnalistului. Da, este cel mai important drept și misiunea sa de bază, dar nicidecum unul absolut, care să-i ofere posibilitatea să facă slalom conceptului de responsabilitate.
Codul deontologic al jurnalistului din Republica Moldova îndeamnă presa să:
- verifice informațiile din cel puțin două surse independente una de alta și să le publice doar pe cele pe care, în urma verificărilor, le consideră veridice (art. 2.16-2.18);
- își asume responsabilitatea pentru veridicitatea informației făcută publică din surse anonime (nota mea: dar nu numai) (art. 2.8).
Despre „prezumția de nevinovăție”. Argumentul fals…
Intuiesc deja unul din răspunsurile colegilor din presă: „Păi, cu aceste ar putea, ar fi, ar putea fi noi nu facem altceva decât să ne asigurăm și să asigurăm fiecăruia dintre cei vizați sau acuzați respectarea prezumției de nevinovăție”.
Într-adevăr, același Cod deontologic spune că „jurnalistul respectă prezumția de nevinovăție şi consideră că orice persoană este nevinovată până la pronunțarea unei sentințe definitive şi irevocabile împotriva sa” (art. 3.10). Doar că, prezumţia de nevinovăţie, pe adevăratelea, e altceva decât proiectarea unor ipoteze și/sau conjugarea verbului a putea la condiționalul prezent – modul condițional-optativ – ar putea. Simplu spus, prezumția de nevinovăție este atunci când nu încurcăm bănuitul și/sau inculpatul cu condamnatul. Sau când nu „condamnăm” bănuitul înainte de a se stabili – de instanță – faptul că acesta se face cu adevărat vinovat de o anumită infracțiune.
Cancanizarea presei
Revenind la păcate, al doilea „păcat” al jurnalismului lui „ar putea” este cancanizarea. Prin acest „ar putea”, jurnalismul nu mai e informare, ci alunecă ușor într-o altă categorie, bârfologie, unde nu informația, ci breaking news-ul și ipotezele sunt ceea ce contează.
Cancanizarea adusă de jurnalismul lui „ar putea” nu face altceva decât fie ne direcționează într-o zonă a ambiguității și/sau a echivocului, fie – și mai rău – ne aruncă într-o zonă a senzaționalului. Sau ambele la pachet. Unor instituții media chiar le-a reușit imposibilul: să combine echivocul cu senzaționalul în titlurile știrilor, care pe lângă abuzul de condiționalul prezent „ar putea” sau „ar fi”, nu uită să scrie (eu aș spune – să ne țipe!) un cuvânt sau mai multe în Caps lock (cu majusculă).
PS. Nici acum, la câțiva ani distanță, nu îmi pot explica aceste cuvinte în majusculă din titluri. Poate e vreo competiție între cine strigă mai tare și înțepat la cititor? S-ar putea…
„Clickbait” și „conspirație”
Al treilea „păcat” al jurnalismului lui „ar putea” este că acesta vizează emoțiile și mai puțin rațiunea. Ținta lui „ar putea”, în majoritatea cazurilor, sunt vizualizările și mai puțin informarea publicului. Audiența este cea care contează, calitatea conținutului – mai puțin.
Pentru „ar putea” este important clickul, nu transmiterea unei informații. Cei care creează astfel de conținut fac apel la cuvinte și expresii care să-i trezească consumatorului de media emoții puternice, iar „ar putea” e numai bun pentru asta: te ademenește și îți stârnește interesul. Ulterior, celui atras nu îi rămâne decât să acceseze linkul, iar dând click-click-click prinde momeala celui care a creat textul și titlul (preferabil cu câteva cuvinte în Caps lock, vezi mai sus). Or, este aproape imposibil să nu dai click unui titlu (sunt pățit!) care te anunță că „Elvis Presley ar putea fi în viață”, iar din conținutul „știrii” să aflu că moartea lui nu este decât o teorie a conspirației sau o strategie de marketing pe care noi, ca fraierii, am crezut-o pe bune.
Deci, jurnalismul lui „ar putea” asta face – clickbaituri prin promovarea zvonurilor, informațiilor ipotetice și, uneori, a teoriilor conspirației.
Orwell reinventat: „Dublusens”-ul informației
În distopia sa celebră „1984”, George Orwell inventa un nou termen „dublugânditul” (engleză: doublethink). Aceasta indica o capacitate a individului de a accepta, în același timp, două puncte de vedere opuse, prin aceasta anihilându-se, de fapt, orice spirit critic de gândire. Deci, ultimul mare „păcat”, al patrulea, al jurnalismul lui „ar putea” nu este altceva decât un pas – mare de tot – spre ceea ce numim manipulare, fake news (știri false) și dezinformare.
Pe final, trebuie să ne înțelegem că „ar putea” nu este altceva decât o tehnică de manipulare. Cineva îți vinde o opinie, zvon sau ipoteză care este împachetată în formă de știre. „Ar putea” nu este altceva decât o judecată de valoare sau o relativizare a unei informații, o informație neclară, ambiguă și cu dublusens.
Asta face jurnalismul lui „ar putea” – seamănă dublusens. Or, cum am menționat mai sus, un eveniment „ar putea” lesne atât să se consume, cât să și nu aibă loc: două opțiuni – adevărate ambele în contexte diferite – însă care se exclud între ele și nu pot conviețui în același timp.
Ce ne facem cu acest condițional prezent?
„Ar putea” a adus cu sine câteva probleme – mari – pentru jurnalism și jurnaliști. Printre acestea se numără sacrificarea principiului informării și/sau a responsabilității pentru cele scrise, cancanizarea presei, jurnalism de clickbait și dublusens-ul. Toate acestea nu fac altceva decât să sape sub fundamentul deontologiei jurnalistice. Nu sunt omul căruia îi place să facă recomandări sau să dea „lecții de jurnalism”, dar cred că a informa corect, fără echivocuri și ambiguități, inclusiv a-ți asuma responsabilitatea pentru cele publicate sau difuzate este și trebuie să rămână piatră de căpătâi a unui jurnalism corect și profesionist.
Dar, dacă totuși, ar fi să risc cu aceste recomandări, atunci:
- Nu este neapărat necesar să excludem condiționalul prezent („ar putea” cu derivatele sale) din vocabularul nostru sau, și mai grav, din gramatica limbii române în general. Îl putem folosi în continuare, doar că dozat, cu atenție, și, recomandabil, în alt tip de conținut decât știrile. Știrile informează, nu lansează ipoteze sau impun opinii.
- Cel mai corect este ca știriștii să lase „ar putea” în grija experților, analiștilor, cercetătorilor, editorialiștilor, comentatorilor etc. Ei pot să opereze cu ipoteze.
Victor Gotișan, cercetător media
Realizarea acestui articol a fost posibilă datorită suportului generos din partea poporului american și cel britanic, prin intermediul Agenției Statelor Unite pentru Dezvoltare Internațională (USAID) și al UK. Conținutul acestui material ține de responsabilitatea Centrului pentru Jurnalism Independent și nu reflectă în mod necesar viziunea UK, a USAID sau a Guvernului Statelor Unite ale Americii.
