„Sărim” dintr-un „scandal podcastic” în altul, iscate după ce persoane mai mult sau mai puțin populare, fiind invitate la podcasturi difuzate și viralizate pe YouTube și alte rețele sociale, lansează mesaje reprobabile la variate subiecte. O parte mare a societății le califică drept inacceptabile din punct de vedere social sau moral și le condamnă, ONG-uri din domeniu sesizează opinia publică sau vreo autoritate, se mai autosesizează niște instituții de resort ori Avocatul Poporului, apar plângeri formale și – poate, dar mai rar – se pornește vreo anchetă internă ori se emite vreo avertizare publică.
Cel mai proaspăt exemplu e cel al Marinei Cârnaț. Influencera cu peste 320.000 de urmăritori pe Instagram s-a expus, la podcastul „Fii… cu Zina Bivol”, despre bătaie ca metodă de disciplinare, „implementarea pedepsei cu nuiaua” și faptul că „copiii nu înțeleg decât prin durere”. Replicile au stârnit numeroase critici în spațiul public, obiective și pe deplin argumentate, iar Coaliția Națională „Viața fără Violență” a solicitat Poliției, Direcției pentru Protecția Drepturilor Copilului și Ombudsmanului să se autosesizeze.
Nu e o premieră. În 2023, avocata Ludmila Goncearenco, la o ediție a podcastului „Nota Doi”, realizat de Vadim Cușnir, a spus, între altele, că „nu se încalcă niciun drept atunci când femeia este bătută. Ea de ce stă?”. Și atunci au fost sesizate Uniunea Avocaților, Consiliul pentru Egalitate, Avocatul Poporului și alte instituții în legătura cu promovarea discursului de ură, blamare și sexism. În același an, ginecologul Vadim Scarlat a declarat în cadrul podcastului „LIFE Cu Doamna Doctor”, moderat de chirurgul Olga Ursu, că un bărbat nu ar trebui să fie prezent la naștere și nu ar trebui să vadă o femeie născând: „El ar trebui doar să-i vadă frumusețea. Femeia a născut, și-a revenit, s-a ridicat, a făcut duș, s-a aranjat, s-a îmbrăcat, s-a machiat, s-a pieptănat, a ieșit să îi întâmpine în salon. Dar nu epuizată cu o coafură de parcă ar fi băgat două degete în priză, murdară, în sânge, în fecale, nu e normal. O femeie trebuie să rămână ceva frumos, un mister”.
Exemple sunt mai multe.
Dintr-un registru deloc „scandalos”, dar relevant, după mine, în acest text, este și podcastul „Neredactat” cu Rodica Ciorănică, unde Natalia Morari insista, în luna februarie, pe faptul că un jurnalist veritabil trebuie să rămână tot timpul în opoziție, „să fie un câine de pază al oamenilor și să-i pună pe cei de la guvernare să răspundă la întrebări comode”. Perfect adevărat, dar nimeni nu a confruntat-o sau cel puțin nu a precizat dacă lansarea unor narațiuni despre oculta mondială, controlul sorosiștilor și cenzura totală în țară, care abundă pe canalul său de YouTube, nu cumva depășesc limitele jurnalismului corect și se înscriu într-un cadru cu potențial major de dezinformare și manipulare.
Și așa ajung la miezul problemei: dincolo de declarațiile inacceptabile pe care le lansează în spațiul public diferiți interlocutori, mesaje care nu reprezintă nicidecum libertate de exprimare, ci lezează drepturi, norme etice și chiar principii legale, merită observată și atitudinea unor moderatori ai acestor discuții – dau din cap, zâmbesc, aprobă politicos atunci când invitata ori invitatul normalizează violența, ura sau dezinformarea.
Nu îmi propun nici pe departe să judec vreun realizator anume. Totuși, într-o realitate în care YouTube se numără printre cele mai accesate rețele sociale din țară, iar podcastul s-a conturat tot mai clar ca un produs informațional foarte popular, mi se pare util să reamintim: chiar dacă un podcast pe YouTube nu funcționează după aceleași reguli ca televiziunea, asta nu înseamnă că moderatorii sunt scutiți de responsabilitate. Obligația de a interveni nu reiese doar din legi sau din statutul formal de jurnalistă ori jurnalist, ci din rolul pe care îl au în spațiul public: ei oferă microfonul, creează cadrul oportun unei discuții publice (nu private!), legitimează conversația și decid ce trece mai departe către spectatori – zeci și sute de mii de spectatori (!). Mai simplu: dacă tu controlezi microfonul, ai și obligația să nu-l lași să fie folosit pentru ca răul să pară o normalitate. Ai obligația să oprești un discurs toxic; să întrerupi tacticos intervievatul, motivând de ce faci asta; să pui întrebări de lămurire; să fii suficient de documentat ca să aduci niște contraargumente; să oferi un context mai larg pentru cele discutate; să duci o dezbatere de idei în contradictoriu așa ca să obții, într-un final, un dialog care să aducă mai multă valoare în societate în loc de nonvalori.
CE-I SCRIS CU PENIȚA
Deși nu vom găsi mai nicăieri norme negru pe alb despre cum trebuie să se comporte gazda unui podcast, mai multe surse ne pot veni în ajutor pentru a susține cel puțin necesitatea, dacă nu obligația de intervenție în astfel de cazuri. Măcar am avea de unde să ne inspirăm pentru o listă scurtă de „așa nu”. De la norme strict jurnalistice, la standarde de reglementare sau politici ale platformelor unde ne difuzăm produsul, toate abordează într-o formă sau alta responsabilitatea editorială, importanța de a nu amplifica ura și violența, necesitatea de verificare ori contextualizare a informației. Cel mai la îndemână ar fi Codul deontologic al jurnalistului, care spune că activitatea profesională este incompatibilă cu diseminarea mesajelor interzise de lege, inclusiv discurs instigator la ură, homofobie, discriminare etc., iar jurnalista sau jurnalistul „nu tolerează” asemenea exprimări în intervențiile surselor, persoanelor pe care le citează, invitaților la emisiuni și „are datoria să intervină la timp și să se disocieze” de astfel de mesaje. Coduri de etică europene și americane tratează atitudinea degradantă față de unele grupuri nu ca „opinie”, ci ca derapaj etic (un exemplu aici), le solicită celor din breaslă să ofere context, să echilibreze nevoia publicului de informații cu potențialul prejudiciu sau disconfort și să ia în considerare implicațiile pe termen lung ale unei relatări extinse despre un eveniment sau fenomen (exemplu aici). În cazul discursului de ură, putem să reținem că nu doar mass-media, ci și personalitățile publice trebuie să condamne ferm și prompt discursul de ură și să folosească un discurs alternativ, iar presa are un rol major în sensibilizarea publicului cu privire la daunele produse de ură și stigmatizare (aici). În audiovizual, „cu cât amploarea discursului de ură este mai mare, cu atât impactul acestuia va fi mai mare”, incitarea este „o crimă incipientă” și poate să reprezinte un risc de pericol, iar „lipsa de reacţie a jurnaliştilor şi/sau furnizorului de servicii media fac ca televiziunea şi radioul să se transforme în platforme de manifestare şi răspândire a discursului de ură” (aici). Pentru dimensiunea violenței domestice, este relevant ca media responsabilă să nu o trateze drept spectacol sau opinie, ci ca pe un fenomen social care cere context, precauție și „frână” morală (aici). Și în cazul dezinformării, propagandei, a combaterii falsurilor, ecosistemul digital european, cât și cadrul național le tratează drept risc sistemic care cere intervenție, nu pasivitate, printr-un șir lung de acte, documente de politici, strategii și norme legale.
În plus, rețelele sociale au propriile lor reguli, pe care fiecare dintre noi le acceptă odată ce își creează un cont. Platformele impun niște standarde de moderare în ideea că nu este permis discursul de ură, incitarea la violență, stereotipurile, tratamentul unor grupuri ca fiind inferioare, încurajarea activităților periculoase sau ilegale, cele cu risc de vătămare gravă ori moarte.
„NU SUNT JURNALIST ȘI NU AM COD DE ETICĂ”
Este adevărat că referințele mele vizează în mod direct mass-media în sensul tradițional al cuvântului, că mulți prezentatori de podcasturi sunt influenceri cu studii și experiență în diferite domenii, că un influencer nu echivalează cu un jurnalist (despre cine poate fi numit jurnalist și cine nu, o explicație bună găsiți aici) și că nu avem deocamdată un cod de etică al creatorilor de conținut în Republica Moldova, pe larg acceptat și integrat de această breaslă. În același timp, este la fel de evident că, dacă moderatorul nu este jurnalist cu diplomă sau contract de muncă într-o redacție clasică, nu înseamnă că el este scutit de orice responsabilitate. De una etică și morală, care rămâne valabilă indiferent de ce există scris pe hârtii. Responsabilitatea publică nu apare doar când primești o diplomă sau semnezi un cod deontologic. Ea apare când intermediezi mesaje cu impact social.
Obligația de a opri, contrazice sau contextualiza nu depinde de etichete „TV” versus „podcast” ori „jurnalist” versus „influencer”, ci de:
- existența unei răspunderi editoriale;
- existența unui risc real de amplificare a urii, violenței și falsului.
Răspunderea editorială ar echivala cu „poarta” prin care mesajul ajunge la audiență. Când invitatul spune că violența în familie e „normală”, că anumite grupuri „merită” ură, că faptele nu contează sau că realitatea poate fi înlocuită cu minciuni, moderatorul nu e doar omul care dă din cap tacit. Dacă tace, publicul poate înțelege că toate aceste lucruri sunt acceptabile sau par rezonabile. Anume așa se normalizează uneori un fenomen în societate – lăsând o afirmație să existe pur și simplu.
Riscul real de amplificare rezidă din popularitatea interlocutorilor, care ar trebui să fie conștienți că sunt urmăriți de zeci și sute de mii de persoane pe variate platforme, de copii și tineri, de persoane din grupuri vulnerabile sau vârstnici. Orice producător de conținut ar trebui să acționeze inclusiv din grija pentru propriul său public, pentru că știe că vorbele au efecte. Când cineva justifică violența, acest mesaj poate să dea mai multă putere agresorilor și poate să descurajeze victimele. Când cineva propagă discurs de ură — contribuie la stigmatizare, la excludere, la o societate dezbinată. Când cineva răspândește dezinformare — induce în eroare, contribuie la un mediu vulnerabil și poate să afecteze procesul de luare a deciziilor, atât personale, cât și ca națiune.
„PODCASTUL NU ESTE UN INTERVIU”
Nici faptul că podcastul nu este un interviu clasic nu schimbă esența problemei. Și într-un podcast există o relație de putere editorială. Moderatorul alege invitatul, tema, titlul, întrebările, așa-numitele thumbsnail și cartoane, ce taie şi ce păstrează. Cu alte cuvinte, chiar dacă formatul este mai relaxat, el rămâne un produs media, destinat interesului public, construit de cineva care-și pune acolo numele și semnătura. Argumentul „nu sunt presă, deci nu am obligații” nu e un argument, pentru că influenența socială există indiferent de format.
Această influență este, dimpotrivă, și mai mare în cazul unui podcast, tocmai pentru că podcasturile sunt lejere, par mai naturale, deci pot să transmită mai multă autenticitate și credibilitate. Invitatul pare sincer, relaxat, „spune lucrurilor pe nume, deci îl cred pe bune”.
„A SPUS-O INVITATUL, NU EU”
Am văzut reacții precum că podcastul X sau Y este o platformă pe care invitații au dreptul să se exprime liber, iar rolul de moderator și gazdă înseamnă să pui întrebări și „să păstrezi o poziție imparțială”. Dar imparțial nu înseamnă indiferent. Anume că devii părtinitor tăcând când nu e cazul, în detrimentul tuturor. Să spui „eu doar i-am dat voie să vorbească” este o altă formă de evitare a responsabilității. În practică, moderatorul alege să transforme niște afirmații într-un mesaj public și în unul amplificat algoritmic. Nu vorbim despre discuții de seară în propria bucătărie. Orice produs media depășește aceste limite, iar YouTube, TikTok, Facebook, Instagram etc. sunt rețele de distribuție în masă. Un mesaj toxic poate fi reluat prin stories, reelsuri, shorts, redistribuit, citat și reciclat la nesfârșit. De aceea, cu cât platforma e mai mare, cu atât responsabilitatea privind moderarea crește, nu scade.
„E PODCASTUL MEU, FAC CE VREAU EU”
Rețelele sociale i-au conferit practic oricui impresia că se poate manifesta oricum și poate spune orice, oricând și în orice formă. Dar ele nu au anulat vechea regulă că „libertatea ta se termină acolo unde începe libertatea celuilalt” – un principiu fundamental al conviețuirii de grup. Să fluturi cu conceptul libertății de exprimare nu te exonerează, pentru că niciun conținut evident dăunător nu reprezintă exprimare liberă a unei opinii. Libertatea de exprimare înseamnă că statul nu trebuie să reducă la tăcere opinii în mod arbitrar, nu că orice moderator este justificat să lase nestingherit orice conținut dăunător pe propriul canal sau pe propria pagină.
Totodată, să setezi limite nu echivalează cu cenzură. E o abordare simplistă, pentru că nu ne referim la idei care pur și simplu nu-mi plac, ci la cele care justifică fapte reprobabile, abuzul, care dezumanizează un grup sau contrazic într-un mod periculos fapte verificabile. Nu exerciți cenzură atunci când ceri dovezi, contrazici, vrei claritate, cauți să înțelegi contextul, încerci să delimitezi clar niște poziții sau chiar oprești firul conversației în cazuri grave.
***
Ieșirea produselor media din spațiul clasic al redacțiilor, din paginile de ziar, din studiourile de radio și televiziune, unde fiecare cuvânt trece printr-un filtru profesional, a dat glas mult prea multora în mediul online. Și este minunat să avem acces la numeroase voci și opinii, la conținut diversificat, creativ, inovativ. Trăim cele mai ofertante timpuri din acest punct de vedere. Dar rămâne în continuare problematic când unii creatori de conținut intră în acest rol fără să conștientizeze că, odată cu microfonul, camera și vizualizările, vine și o răspundere reală.
Să fii moderatorul unei discuții a fost și rămâne a fi un talent, o artă. O formă de manifestare a propriului discernământ. Un amestec de creativitate, luciditate și control. Iar între o neutralitate politicoasă, o atitudine binevoitoare pe sticlă și complicitate pasivă la propagarea unui mesaj nociv e o linie foarte fină. Păcat că despre ea se uită uneori sau nu se învață cu adevărat din start.
Victoria Dodon
editoră, Centrul pentru Jurnalism Independent
Comentariul a fost elaborat în cadrul proiectului „Presă rezilientă, alegători informați: protejarea alegerilor din Moldova împotriva dezinformării”, susținut financiar de Ambasada Regatului Țărilor de Jos în Moldova. Opiniile exprimate aparțin autorilor și nu reflectă neapărat poziția donatorului.
