Elemente toxice din spațiul informațional autohton, propaganda și dezinformarea, izvorâte de-a lungul multor ani din Federația Rusă, nu au constituit o preocupare temeinică a autorităților moldave decât după schimbările conjuncturale ce au intervenit în legătură cu războiul din Ucraina. În prezent, Republica Moldova s-a angajat să se îngrijească de securitatea spațiului său informațional, care, în virtutea contextului geografic, social și politic al statului, rămâne a fi o țintă atractivă pentru centrele subversive ale mijloacelor de propagandă și de agresiune mediatică.
Interzicerea difuzării la radio și TV a conținuturilor din Federația Rusă, crearea Centrului pentru Comunicare Strategică și Combatere a Dezinformării, suspendarea licenței de emisie a șase posturi TV, dar și introducerea sancțiunilor pentru dezinformarea în audiovizual constituie câțiva dintre pașii pe care guvernarea i-a întreprins pentru a proteja spațiul informațional.
Bineînțeles, aceste acțiuni au trezit numeroase discuții, inclusiv academice și diplomatice, privind permisibilitatea politică și legală, de principiu, a operelor legislative de acest gen, precum și a restricțiilor în raport cu dreptul la libera exprimare. Dezbaterile pe marginea acestor subiecte rareori au drept finalitate o poziție clară de consens. Cert este însă că, în prezent, avem legiferate câteva unelte juridice schițate pentru a lupta cu dezinformarea. Sunt acestea suficiente și eficiente? Este Republica Moldova un pionier în lupta cu dezinformarea? Cum ar trebui să fie reglementat acest fenomen? Sunt câteva fărâme de întrebări demne de începuturile unui exercițiu de discernământ.
Restricțiile din audiovizual și „breșa” din spațiul online
În lupta cu dezinformarea, majoritatea eforturilor legiuitorului au țintit în audiovizual, lucru absolut firesc și explicabil. Spațiul audiovizual are „actori” determinați și numărabili (televiziunile, radiourile și distribuitorii de servicii media, numiți și „cabliști”), precum și o autoritate publică, Consiliului Audiovizualului (CA), care deține pârghii legale pentru a monitoriza conținuturile și pentru a aplica sancțiuni. Instituirea unor mecanisme juridice similare pentru a reglementa conținuturile pe online ar constitui o misiune dacă nu imposibilă, atunci mult prea complicată. Acesta este unul dintre motivele care explică decizia legiuitorului de a renunța, la etapa votării finale a pachetului de amendamente „antidezinformare”, la intervențiile pe încă șase legi ce vizau inclusiv instituirea atribuției Serviciului de Informații și Securitate de a emite indicații executorii cu efectul de a întrerupe transmiterea și stocarea conținutului online, prin eliminarea acestuia la sursă.
Datele unui sondaj recent arată că emisiunile TV și de radio autohtone sunt sursele din care, de regulă, moldovenii (48.7%) se informează despre evenimentele ce au loc în țară și lumea întreagă. Asta ar însemna, poate, că dispariția temporară de pe arena audiovizuală a posturilor TV cu licențele suspendate de Comisia pentru Situații Excepționale (CSE) pentru „dezinformare”, precum și interzicerea programelor rusești la radio și TV au constituit măsuri ce au contribuit totuși la asigurarea informării corecte a cetățenilor. În același timp, tot același sondaj mai relevă că pentru moldoveni Internetul a devenit cea mai importantă sursă de informare (53.6%), precum și sursa care se bucură de cea mai mare încredere (38.5%). Informațiile din spațiul online (76.3%) sunt consumate mult mai frecvent decât cele difuzate la TV (56.5%) sau radio (29.4%), asta însemnând că problema securizării spațiului informațional solicită, mai degrabă, măsuri de ansamblu direcționate spre sporirea rezilienței societății la conținuturile toxice, decât „tratamente” juridice locale și abordări simpliste.
Dispariția programelor rusești de pe ecrane
La 2 iunie 2022, Parlamentul a adoptat mai multe modificări la Codul Serviciilor Media Audiovizuale (CSMA). Setul de amendamente, numit și Legea privind contracararea dezinformării și propagandei, a presupus, între altele, reintroducerea interdicției de a difuza și de a retransmite programe audiovizuale de televiziune și de radio cu conținut informativ, analitic, militar sau politic care au fost produse în alte state decât „cele care au ratificat Convenția Europeană privind Televiziunea Transfrontalieră (CETT) (…)”. Deși intenția legiuitorului a fost foarte clară – de a interzice anume propaganda de la Kremlin – legea nu prevede acest lucru în mod explicit, ci face referire la CETT, convenție pe care Federația Rusă nu a ratificat-o.
Într-un raport analitic publicat la începutul anului, Comisia Europeană a remarcat că formula utilizată de legiuitor contravine standardelor comunitare „deoarece ar putea împiedica retransmisia conținutului produs într-o țară interzisă, dar distribuit de un furnizor de servicii media stabilit în UE”. Reamintesc că însăși CETT impune statelor semnatare, între care și Republica Moldova, obligația de a garanta libertatea recepționării și de a nu se opune retransmisiunii pe teritoriul lor a serviciilor de programe care sunt conforme prevederilor Convenției. Rămâne a fi greu totuși de combătut că, în contextul războiului informațional declanșat după agresiunea militară a Federației Ruse în Ucraina, această interdicție a constituit o măsură necesară, care se cerea să fie întreprinsă urgent. Cu regret însă, lipsa permisibilității și/sau capacității politice a autorităților moldovenești, la acea vreme, de a-și exprima expres în lege intenția de a interzice anume propaganda rusă a transformat prevederea cu pricina în una ce contravine principiilor și standardelor internaționale.
Pentru context, este bine de amintit că în 2018, atunci când a fost adoptat CSMA, actul avea o prevedere aproape identică cu cea introdusă la 2 iunie 2022. Aceasta însă a fost anulată în 2020, prin voința deputaților Partidului Socialist, unii dintre ei anunțându-și fericirea de a „respira cu ambii plămâni” după readucerea pe ecrane a programelor propagandiste. În prezent, gradul de încredere al populației în mass-media din Federația Rusă ar fi înregistrat o scădere, clasându-se pe locul patru după presa autohtonă, cea din UE și cea din România. Ar putea fi un efect al măsurilor restrictive impuse de către autorități, un rezultat firesc al schimbării percepției populației în legătură cu războiul declanșat de statul agresor ori o combinație a ambilor factori.
Tălmăcirea dezinformării
În general, definirea conceptului de dezinformare constituie o sarcină deloc ușoară, cu care s-au confruntat și alte state. Eforturile acestora au rezultat deocamdată în mai multe definiții schițate în documente de politici. În 2018, Comisia Europeană (CE) descria dezinformarea ca fiind informația verificabilă falsă sau înșelătoare, care, în mod cumulativ, este creată, prezentată și diseminată în scopuri economice sau pentru a înșela intenționat publicul și care poate provoca daune publice. Aceasta a fost una dintre sursele de inspirație a legiuitorului autohton, care, prin setul de amendamente din iunie 2022 și-a propus să tălmăcească dezinformarea. Legiuitorul a definit-o inițial drept „răspândire intenționată a informațiilor false, create pentru a dăuna unei persoane, unui grup social, unei organizații sau securității statului”. Ulterior, în iulie 2023, definiția a fost regândită și, în prezent, dezinformarea semnifică „răspândirea intenționată, pe orice cale, în spațiul public, a informațiilor al căror caracter fals sau înșelător poate fi verificat și care sunt de natură să dăuneze securității naționale”. Cu alte cuvinte, legiuitorul a stabilit că dezinformarea poate să prejudicieze doar securitatea statului, iar mecanismele antidezinformare nu trebuie să constituie pârghii de apărare a drepturilor persoanelor particulare, a grupurilor sociale sau a organizațiilor – aceștia având la dispoziție alte mijloace de apărare a drepturilor sale. Reformularea noțiunii a fost o decizie firească și necesară pentru a „îngusta” valoarea socială protejată prin lege. Mai mulți actori internaționali, inclusiv Comisia Europeană, au evidențiat în observațiile lor faptul că legile și definițiile subiacente referitoare la dezinformare, care sunt „prea largi”, pot ridica preocupări deosebite în ceea ce privește libertatea de exprimare.
Poticnirile practice
În prezent, CSMA prevede amenzi ce variază între 40.000 și 100.000 de lei pentru furnizorii de servicii media care au difuzat conținuturi calificate drept dezinformare, precum și posibilitatea suspendării licenței de emisie pe o perioadă de cel mult 7 zile, cu condiția aplicării anterioare a amenzilor, în mod gradual. Aceste pârghii, legiferate în iunie 2022, n-au ajuns să fie aplicate în practică deocamdată – lucru oarecum firesc, mai ales pentru că dezinformarea a fost redefinită în 2023, precum și pentru că CA i-a revenit povara de a fi un pionier în interpretarea și aplicarea mecanismelor juridice de acest fel.
În luna august curent, autoritatea a anunțat consultări publice asupra proiectului unei Metodologii privind constatarea și evaluarea cazurilor de dezinformare în conținuturile audiovizuale, care odată ce va fi aprobată, va constitui un act administrativ normativ. În mod cert, documentul necesită o revizuire substanțială, de concept, în special pentru că normele acestuia contravin principiilor legislației administrative, sunt vagi și creează dificultăți de înțelegere și de interpretare. Mai mult, metodologia nu tranșează repere exacte care să ajute CA să stabilească „caracterul fals” sau „înșelător” al informațiilor. Printr-un exercițiu de interpretare, raportându-ne la prevederile din alte legi, am putea deduce că, prin dezinformare, legiuitorul s-a referit la răspândirea relatărilor false cu privire la fapte („informații false”) și/sau a judecăților de valoare fără substrat factologic suficient („informații înșelătoare”), care sunt de natură să dăuneze securității naționale. Într-o asemenea ipoteză, rămâne a fi incert modul în care CA va proba că furnizorul a acționat cu intenție sau că anumite informații au potențialul de a dăuna securității naționale și, nu în ultimul rând, cui în revine sarcina probațiunii: furnizorului de servicii media, autorității ori aceasta le revine ambilor în egală măsură.
Rămâne de văzut cum buchea legii va fi materializată în practică, cert este însă că „bisturiul” juridic din CSMA necesită a fi mânuit cu mare îndemânare și atenție, pentru că greșelile în cazurile de acest fel costă scump, iar pomenirea Republicii Moldova în situațiile regretabile de încălcare a libertății de exprimare este incompatibilă cu principiile și valorile democratice spre care, aparent, aspiră statul.
Starea de urgență. Măsuri urgente antidezinformare, care însă-s temporare
Actuala stare de urgență de pe teritoriul Republicii Moldova a fost declarată la data de 24 februarie 2022 și prelungită succesiv. Conform primei hotărâri a Parlamentului, emisă în acest sens, instituirea stării de urgență a fost determinată de „situația legată de securitatea regională și pericolul la adresa securității naționale”, produsă în contextul războiului din Ucraina. Oportunitatea și temeinicia acestor prelungiri constituie un subiect aparte de discuție. Relevant pentru contextul abordat este că, în conținutul hotărârii din 24 februarie 2022, Parlamentul a atribuit Comisiei pentru Situații Excepționale (CSE) prerogativa de a emite dispoziții în vederea punerii în executare a măsurilor de coordonare a activității mijloacelor de informare în masă privind combaterea dezinformării, a știrilor false și a discursului de ură.
Astfel, la 16 decembrie 2022, CSE a Republicii Moldova a dispus suspendarea licenței de emisie a șase posturi de televiziune pentru „lipsa unei informări corecte în reflectarea evenimentelor naționale, dar și a războiului din Ucraina”. Este firesc că măsurile restrictive impuse de CSE au stârnit îngrijorarea comunității în privința probabilității admiterii arbitrariului și abuzului în accesarea unor mecanisme dure pe durata stării de urgență. Mai multe necunoscute, cauzate de incapacitatea autorităților de a-și explica și de a-și motiva deciziile într-un mod corespunzător, au privat orice observator imparțial de posibilitatea de a evalua proporționalitatea ingerinței cu scopul urmărit, precum și legitimitatea scopului. Între timp, după un ping-pong între instanțele de judecată în examinarea dosarului celor 6 posturi TV suspendate prin decizia CSE, acesta a ajuns într-un final pe rolul primei instanțe, examinarea cazului fiind deocamdată în derulare.
Indiferent de verdictele instanțelor, trebuie subliniat că pârghiile de intervenție a CSE pentru a securiza spațiul informațional necesită a fi tratate drept mecanisme extraordinare și temporare și nicidecum drept panaceul tuturor hazardurilor provocate de dezinformare.
Centrul pentru Comunicare Strategică și Combatere a Dezinformării
Așa cum au demonstrat-o practicile altor state, comunicarea strategică rămâne a fi una dintre cele mai eficiente arme în lupta cu dezinformarea. La 31 iulie 2023, Legislativul a dat putere de lege inițiativei venite din partea Președinției de a crea o autoritate publică care să consolideze și să îmbunătățească eforturile interinstituționale în lupta împotriva dezinformării. Legea de creare a Centrului pentru Comunicare Strategică și Combatere a Dezinformării, asociat și până în prezent cu denumirea inițială – „Patriot”, a fost supusă atât laudelor, cât și criticilor din partea societății, dar și a autorităților cu drept de avizare. Bunăoară, în raportul de expertiză al Centrului Național Anticorupție (CNA), autoritatea remarcă faptul că „proiectul riscă să aducă atingere dreptului constituțional la libera exprimare”, iar mai multe sintagme utilizate în actul normativ „posedă potențial coruptibil”. E cazul de a se observa că nici atribuțiile Centrului nu sunt foarte clar delimitate, iar forma de organizare juridică a autorității ar trebui, în mod firesc, să fie trecută sub „arcul guvernamental”. Speranța este că, deși prevederile actului normativ de creare a Centrului nu sunt tocmai strălucite, noua autoritate va constitui un punct de pornire pentru a consolida eforturile statului pe segmentul securității informaționale, iar prevederile legii vor fi îmbunătățite și ajustate la standardele internaționale în scurt timp.
Transparența proprietății. Deoligarhizarea
Problemele ce izvorăsc din reglementare transparenței proprietății mass-media reprezintă și ele un factor ce condiționează eficiența luptei cu dezinformarea. În prezent, CSMA instituie o serie de reglementări ce vizează proprietatea furnizorilor de servicii media. Spre exemplu, o persoană fizică poate fi proprietar beneficiar la cel mult două servicii de televiziune/radio; furnizorii privați de servicii media nu pot avea în calitate de proprietar beneficiar Parlamentul, Guvernul, partidele politice, autoritățile publice centrale etc. Un consumator media imparțial poate însă lesne să observe că aceste mecanisme juridice nu sunt capabile să asigure transparența reală a proprietății. Abordarea urgentă a problemei concentrării proprietății media și finanțarea necorespunzătoare a acesteia, în vederea garantării pluralismului media, a fost una dintre sugestiile pe care le-a formulat în mai 2022 Comisia Europeană.
În iunie 2023, Republica Moldova a înaintat Comisiei de la Veneția un proiect al Planului de acțiuni cu privire la măsurile de limitare a influenței excesive economice și politice în viața publică (deoligarhizare), însă, în urma unei opinii intermediare din partea Comisiei, proiectul a fost abandonat de către autoritățile naționale. Totuși, e cazul să menționez că, în opinia sa finală, Comisia de la Veneția a punctat drept problemă principală faptul că autoritățile adoptă abordări „personale” în soluționarea problemelor reale existente și încercările de „capturare a statului”, spre deosebire de abordarea sistemică pe care o recomandă Comisia de la Veneția.
Dezbaterile obiective pe marginea mecanismelor de securizare a spațiului informațional planează între două potențiale pericole: reacțiile exagerate ale guvernelor, care pot degenera în încălcarea libertății de exprimare, pe de o parte, și efectele nocive ale dezinformării, de cealaltă parte.
Pe finalul înșiruirii succinte a unor progrese și regrese înregistrate până în prezent, îmi exprim convingerea că o bună parte dintre acțiunile guvernării, îndreptate spre combaterea elementelor toxice din spațiul audiovizual, au avut un rol major în diminuarea propagandei și amenințărilor hibride de securitate. Unele dintre ele, fiind demne de critică, au constituit totuși un scut împotriva acțiunilor subversive îndreptate spre influențarea politicii interne și externe a statului. De cealaltă parte, vizibila diminuare a echilibrului de opinii în spațiul audiovizual (fapt datorat, inclusiv, dispariției posturilor TV ce împărtășesc retorica opoziției), devierile din recentele opere legislative de la standardele internaționale, dar și incapacitate autorităților de a-și explica și de a-și motiva deciziile restrictive într-un mod corespunzător rămân a fi subiect de îngrijorare.
Cristina Durnea, juristă
* Opiniile exprimate îmi aparțin și nu reprezintă neapărat punctul de vedere al organizației pe care o reprezint.
Realizarea acestui articol a fost posibilă datorită suportului generos din partea poporului american și cel britanic, prin intermediul Agenției Statelor Unite pentru Dezvoltare Internațională (USAID) și al UK. Conținutul acestui material ține de responsabilitatea Centrului pentru Jurnalism Independent și nu reflectă în mod necesar viziunea UK, a USAID sau a Guvernului Statelor Unite ale Americii.
