De ceva timp, în Republica Moldova, în special în perioadele electorale sau cele de criză, avem un actor care influențează masiv opinia publică fără a fi supus regulilor jocului democratic. Nu este un partid politic, nu este un candidat electoral și nu este o platformă de informare. Este Biserica.
Mai exact, o parte a Bisericii, care acționează ca un actor ce promovează anumite mesaje într-un mod mai puțin „ortodox”, însă extrem de eficient. Totodată, are un avantaj major față de alte entități: încrederea socială masivă și accesul direct la comunități vulnerabile informațional.
Această afirmație nu este una provocatoare în sine, ci descriptivă. Există canale de comunicare – oficiale sau informale, asumate sau neasumate – care operează sub umbrela autorității religioase și care, în mod sistematic, dezinformează și/sau promovează anumite narațiuni false, mesaje politice, geopolitice și ideologice. Nu le vom da numele aici, sunt bine cunoscute și foarte vocale în spațiul public. Unele dintre acestea – mesajele – sunt vădit la limita propagandei, altele profund false. Toate deopotrivă contribuie însă direct la polarizarea socială, manipularea opiniei publice și la radicalizarea comunității și a discursului public.
A ne face că aceste canale – sau persoane concrete – nu există sau că impactul lor este marginal înseamnă să ignorăm una dintre cele mai sensibile vulnerabilități ale spațiului informațional din Republica Moldova. Or, după mai bine de 30 de ani de independență, nu vorbim despre excepții izolate sau „derapaje” individuale, ci despre un fenomen care se reactivează constant în perioadele de criză și mai ales în campaniile electorale. Pandemia de COVID-19 este un exemplu grăitor, la fel ca alegerile prezidențiale și referendumul național din 2024 sau parlamentarele din 2025. În multe cazuri, mesajele nu sunt formulate explicit (ex. „votați X”), deși unii prelați nu au ezitat niciodată să atace direct persoane sau instituții concrete. De cele mai multe ori, însă, ele sunt suficient de clare prin narațiunile false, sugestiile, fricile promovate, teorii conspiraționiste sau demonizarea unor opțiuni politice, geopolitice ori sociale. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu un întreg pachet de dezinformare, radicalizare și polarizare a societății – exact lucrurile pe care o instituție precum Biserica nu doar că nu ar trebui să le practice, ci este obligată să le condamne ferm. Doar e purtătoarea stindartelor „adevărului” și „dragostei”, nu?
Conform Barometrului Opiniei Publice, Biserica se află constant în topul instituțiilor cu cel mai mare nivel de încredere, care oscilează între 60 și 70%. În același timp, ea este practic lipsită de mecanisme reale de responsabilizare publică. Această combinație – încredere mare și responsabilitate redusă – creează un risc structural major pentru spațiul informațional. Pentru a înțelege mai bine acest risc, este necesar să clarificăm câteva lucruri de bază.
Religie vs Biserică: o delimitare necesară
Un prim lucru care trebuie spus din capul locului este că separarea dintre religie și Biserică este esențială. Religia reprezintă credința personală a omului și relația sa cu divinitatea, în timp ce Biserica este instituția care organizează, administrează și reprezintă această credință în spațiul public. Altfel spus, religia ține de conștiința proprie, iar Biserica ține de instituționalizarea puterii și influenței, printr-o ierarhie clericală și un „management” al credinței, dacă ne permitem această formulare lumească. Din acest motiv, Biserica – ca instituție – poate greși, prin persoanele care o reprezintă. Religia, în sine, nu.
Această diferențiere este crucială mai ales atunci când vorbim despre dezinformare. Nu religia este cea care poate să dezinformeze sau să facă propagandă, ci Biserica, ca instituție, prin intermediul unor reprezentanți ai săi, care folosesc autoritatea spirituală pentru a promova mesaje false sau manipulative.
Să analizez critic comportamentul instituțional al Bisericii nu înseamnă să contești credința oamenilor sau existența lui Dumnezeu. Dimpotrivă, confuzia deliberată dintre religie și Biserică este adesea folosită tocmai pentru a bloca orice critică legitimă și pentru a ascunde derapaje în spatele sacralității.
Un exemplu relevant rămâne perioada pandemiei de COVID-19, când unii reprezentanți ai clerului interpretau date medicale, se expuneau pe marginea vaccinurilor sau promovau teorii conspiraționiste cu o siguranță care dădea impresia că ni se vorbea dintr-un cabinet medical, nu de pe amvon. Atunci am văzut poate cel mai clar cât de periculoasă devine autoritatea religioasă atunci când este folosită pentru a distorsiona adevărul factual. Iar în acel context, dezinformarea a avut consecințe directe, inclusiv pierderi de vieți omenești.
Limitele argumentului „nu generaliza”
Știu, unii vor spune că acest text „generalizează” și că nu putem vorbi despre Biserică la modul colectiv, ci doar despre anumiți reprezentanți ai ei. În principiu, observația este pertinentă. Există însă un „Dar” atunci când analizăm o instituție publică: fie că vorbim despre Guvern, Președinție, Primărie sau Biserică, în acest caz, nu facem asta prin prisma credinței individuale a membrilor săi, ci prin comportamentul celor care o conduc, o reprezintă și îi dau voce în spațiul public. Instituțiile sunt judecate după acțiunile și mesajele liderilor lor, nu după tăcerea celor care aleg să nu se pronunțe. Iar responsabilitatea pentru direcția, imaginea și derapajele unei instituții revine, inevitabil, conducerii acesteia și prin extensie instituției înșiși.
Mai mult, asumarea conducerii presupune și asumarea răspunderii pentru derapajele subordonaților. Atunci când un cleric polarizează societatea, dezinformează sau promovează deschis anumite narațiuni false, iar aceste comportamente nu sunt condamnate public și nu sunt sancționate instituțional, ele încetează să mai poată fi catalogate drept simple „opinii personale”. Lipsa reacției devine, în sine, o formă de acceptare tacită (eng. tacit consent sau silent acceptance). Apropo, știe cineva de câte ori a fost sancționat – instituțional vorbind – episcopul Marchel pentru implicarea sa directă (aș spune chiar fățișă) în politică sau pentru promovarea unor narațiuni false și demonizarea (ca să folosim un termen bisericesc) unor grupuri sociale? Răspunsul este simplu: niciodată. Reacțiile conducerii s-au limitat, cel mult, la declarații vagi, prudente și lipsite de consecințe reale.
În acest context, generalizarea cu privire la „Biserică” nu este forțată, ci rezultă logic din absența unor mecanisme interne funcționale de reglementare și sancționare. Până în momentul în care vom vedea delimitări clare, condamnări ferme și sancțiuni efective pentru astfel de derapaje, responsabilitatea rămâne una instituțională. Tăcerea nu este neutralitate. De cele mai multe ori, este complicitate.
Biserica ca agent de influență și dezinformare
În 2018, Chatham House publica un studiu în care menționa explicit Biserica Ortodoxă din Moldova, afiliată Patriarhiei Moscovei, printre instituțiile identificate ca unul din agenții de influență ai Federației Ruse în regiune. Această constatare, tratată la vremea respectivă cu prudență diplomatică, devine astăzi tot mai greu de ignorat. Mai mult decât atât, această influență nu se limitează doar la dimensiunea geopolitică, ci se extinde și în zona dezinformării. Relația dintre stat și Biserică, mai ales în timpul guvernărilor anterioare, a funcționat adesea după logica „o mână spală pe alta”: statul oferă privilegii și protecție, iar Biserica livrează voturi, legitimitate și transfer de imagine politică.
În contextul ultimelor alegeri prezidențiale și al referendumului național, au fost documentate deplasări ale unor reprezentanți ai clerului la Moscova, sub forma unor „pelerinaje”, unde acestora li s-a transmis „metodicika” (seturi de narațiuni și teme) cu teorii conspiraționiste despre Uniunea Europeană, despre cum se vor „pierde valorile tradiționale odată cu aderarea”, despre „amenințarea identitară” sau despre „cu cine votăm”. Mesaje și narațiuni care, ulterior, au fost replicate în comunitățile locale, adaptate discursului religios.
Ambalarea acestor narațiuni în predici și discursuri cu tentă spirituală le face mult mai eficiente. Într-o societate în care Biserica se bucură de cel mai ridicat nivel de încredere, aceste mesaje nu mai sunt percepute ca propagandă, ci ca un „adevăr moral”. Din acest punct, Biserica încetează să mai fie doar un actor spiritual și devine un actor geopolitic care distorsionează realitatea și manipulează opinia publică.
Canoane, doctrină și… ipocrizie
Din perspectivă doctrinară, implicarea clerului în politică – cu atât mai mult în cea electorală – este profund greșită. Acest lucru este stipulat inclusiv în „Fundamentele concepției sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse”, document de referință pentru Patriarhia Moscovei, din care face parte și Biserica Ortodoxă din Moldova.
Biserica are o misiune socială și spirituală, nu una politică. Rolul ei este să unească, să ofere repere morale și să construiască punți, nu să promoveze falsuri, să dezinformeze sau să împartă societatea în „buni” și „răi” în funcție de opțiuni politice sau geopolitice.
Desigur, clericul, ca orice cetățean, are dreptul la opinii politice. Dar aceste opinii nu pot fi propovăduite de pe amvon, impuse comunității și nici prezentate ca adevăr absolut. Singurul loc legitim unde ele pot fi exprimate este cabina de vot, nu amvonul, nu predica, nu publicațiile „cu binecuvântare” sau fără și nici paginile de social media ale parohiilor.
Dezinformarea credincioșilor, în special a celor vulnerabili, nu este doar o problemă democratică. Este o trădare a misiunii pastorale.
De la spiritualitate la polarizare
Astăzi, Biserica pare, din ce în ce mai des, preocupată de geopolitică și identitate civilizațională mai degrabă decât de spiritualitate. Discursul său nu mai unește, ci polarizează. Nu mai vindecă, ci inflamează. Creează tabere, ideologii și accentuează dihotomia „Noi” vs „Ei”. Or, exact opusul ar trebui să facă o biserică. Ea ar trebui să fie spațiul în care se promovează adevărul, iar cei care o reprezintă nu sunt îndemnați să fie naivi sau să nu se informeze, ci din contra sunt îndemnați să fie „înțelepți ca șerpii și inofensivi (nevinovați) ca porumbeii”, un deziderat biblic care îndeamnă la un echilibru între informare, inteligență și integritate morală, bunătate și lipsă de răutate în acțiunile cotidiene.
Promovarea dezinformării, a narațiunilor false, a fricii sau a urii mascate și împachetarea acestora în „valori tradiționale” contravine ideii de adevăr, care este unul din pilonii centrali ai creștinismului. Aici se află, de fapt, cea mai gravă problemă: Biserica este chemată să promoveze adevărul, nu minciuna. Conservatorismul religios este firesc și este per se un deziderat pe care sunt construite majoritatea religiilor. Totuși, conservatorismul ca și ideologie nu presupune a minți, a dezinforma, a contesta niște adevăruri universal valabile sau a specula cu așa-numitele „fapte alternative” (eng. alternative facts).
Crede, dar cercetează: Iisus, gândirea critică și alfabetizarea informațională
Un paradox interesant este că mesajul evanghelic nu promovează obediența oarbă. Iisus a încurajat întrebarea, reflecția și contestarea unor „adevăruri” acceptate fără discernământ. În termeni moderni, am putea spune că a fost un promotor al gândirii critice și al alfabetizării informaționale.
Faptul că Biserica se bucură de o încredere enormă nu o face infailibilă. Ea poate greși și trebuie să poată fi pusă sub semnul întrebării, mai ales atunci când se pronunță asupra unor lucruri lumești: politică, geopolitică, sănătate publică sau război.
A pune la îndoială mesajele clerului nu înseamnă a contesta dogma sau existența lui Dumnezeu. Înseamnă a refuza dezinformarea și manipularea. Înseamnă responsabilitate civică.
În loc de concluzie: „Quo vadis, Domine?”
Întrebarea nu este dacă Biserica influențează societatea. O face deja. Întrebarea reală este încotro. Va rămâne un spațiu al adevărului, al unității și al compasiunii sau va continua să fie un instrument de polarizare, dezinformare și influență geopolitică? Răspunsul nu ține doar de cler sau de ierarhie. Ține și de noi – de capacitatea noastră de a gândi critic, de a discerne, de a cerceta și abia apoi de a crede.
O Biserică ce dezinformează „pentru binele” cuiva încetează să mai fie Biserică și riscă să devină un actor politic mascat. Tocmai de aceea, miza nu este demolarea credinței sau contestarea religiei, ci recuperarea sensului ei autentic: adevărul, responsabilitatea și grija față de om.
Biserica, ca instituție, este ceea ce este: cu vulnerabilitățile, derapajele și tăcerile ei. Dar dincolo de instituție există și preoți care rămân fideli misiunii autentice a credinței – oameni care nu manipulează, nu dezinformează, nu instrumentalizează frica și nu confundă amvonul cu tribuna politică. Preoți care nu cer obediență oarbă, ci încurajează discernământul, gândirea critică, întrebarea și responsabilitatea personală. Poate că nu sunt cei mai vocali, poate că nu sunt cei mai vizibili, dar ei există.
Victor Gotișan, cercetător media
Editorialul a fost elaborat în cadrul proiectului „Presă rezilientă, alegători informați: protejarea alegerilor din Moldova împotriva dezinformării”, susținut financiar de Ambasada Regatului Țărilor de Jos în Moldova. Opiniile exprimate aparțin autorilor și nu reflectă neapărat poziția donatorului.
