- 15 martie 2023
- Podcast cuMINTE
- 24 minute de citit
- 4833 Vizualizări
Podcast: Play in new window | Download (Duration: 35:58 — 82.4MB)
Atunci când dreptul tău la libera exprimare a opiniei este încălcat, iar instanțele de judecată din țară nu-ți fac dreptate, poți apela la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Poate deja știi asta. La CEDO se adresează anual sute de cetățeni din statele membre ale Consiliului Europei, iar Curtea are misiunea să se asigure că, în cazul fiecăruia, prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului sunt respectate. Dreptul la libera exprimare este unul dintre ele.
Republica Moldova a fost condamnată până în prezent la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în 568 de cazuri, 21 dintre care se referă la încălcarea Articolului 10 al CEDO privind libertatea de exprimare. Dar ce înseamnă libertatea de exprimare și cum anume poate fi ea încălcată? Sunt Ana Sârbu și în ediția din martie a Podcastului cuMINTE aflăm răspunsurile de la Daniel Goinic, director al programului Drepturile Omului în cadrul Centrului de Resurse Juridice din Moldova. Tot el ne va explica circumstanțele în care statul poate fi condamnat la Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru că a încălcat libertatea de exprimare a cetățenilor sau a presei.
Ana Sârbu: Pentru început, să explicăm pe înțelesul tuturor ce înseamnă libertatea de exprimare.
Daniel Goinic: Libertatea de exprimare este un drept fundamental. Pentru el, în trecut, mulți oameni au luptat, chiar au fost sacrificați pentru ca acum să beneficiem de acest drept. Chiar dacă aceste oscilații în trecut au fost ca un pendul – uneori oamenii primeau satisfacție, uneori guvernele încercau cât mai mult să stopeze dreptul oamenilor de a se exprima liber – chiar și până în prezent există state autoritare, unde acest drept nu este garantat. Ca fiecare dintre noi să înțelegem libertatea la exprimare – acesta este un drept fundamental, care permite fiecărui cetățean, fiecărei comunități să exprime orice opinie scrisă, verbală, prin intermediul unei opere de artă, desen, pictură sau cântec un anumit mesaj, care trebuie să fie transmis și recepționat de către cineva.
Referindu-ne în particular la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în continuare CEDO, hai să vedem care sunt cele trei caracteristici centrale ale dreptului la libertatea la exprimare: libertatea la opinie, libertatea de a primi orice informație sau idei și libertatea de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prin urmare libertatea la exprimare permite oricăruia să vorbească, să spună, să primească mesaje fără ca să fie cenzurat, sancționat sau cumva obstrucționat”.
Teoria drepturilor în general se împarte în drepturi absolute și drepturi relative. Chiar dacă vorbeam anterior că dreptul la libertatea de exprimare este unul fundamental, în sensul că a pus căpătâiul de exemplu a marii constituții americane, care în primul amendament prevedea că nimeni nu poate fi obstrucționat și fiecăruia îi este garantat dreptul la libera exprimare, totuși, în teoria CEDO, acest drept este unul de natură relativă, în sensul că statul, dacă ia toate măsurile, poate obstrucționa dreptul la libera exprimare.
De ce dreptul la libertatea de exprimare se numără printre drepturile fundamentale? Cât de relevant este acest drept pe scara valorilor unui stat democratic?
Libertatea de exprimare, de fapt, este un drept natural, unul civil, politic, care s-a născut odată cu persoana și este cu el toată viața. În lipsa dreptului de a te exprima corect, de a-ți spune ideile, opiniile față de guvernare, partide, față de stat, angajator, față de oricine, nu vei mai avea voce în societate, nu vei putea fi un cetățean veritabil al unei societăți democratice.
Libertatea de exprimare este, de fapt, un drept intrinsec. Ce înseamnă asta? El trăiește de sine stătător, este individual, legat de persoană. Dar, totodată, vorbind la figurat, el trăiește în cooperare cu alte drepturi. De exemplu, o persoană când pleacă la un protest, la un manifest, se întrunește și se asociază cu altcineva și, desigur, în cadrul acelui protest el exprimă anumite idei. Deci, libertatea la exprimare este legată și de libertatea la asociere. Libertatea la exprimare este legată și de dreptul la viața privată. De exemplu, atunci când statul urmărește sau înregistrează video sau audio o persoană care se află în apartament, la muncă sau în stradă, atunci acest drept poate fi lezat. Libertatea la exprimare este legată și cu dreptul de a nu fi discriminat, adică persoana, atunci când utilizează un discurs de ură, care nu este protejat de dreptul la libertatea de exprimare, lezează dreptul altei persoane. De ce spun aceste exemple? Fiindcă libertatea de exprimare este totodată un drept, dar este și o obligație, ele merg mână în mână și fiecare dintre noi, cetățeni, trebuie să cunoaștem granița – când trebuie să folosim dreptul la libertate de exprimare și când nu.
Dreptul meu se încheie acolo unde se începe dreptul tău.
Exact, când mesajul persoanei este unul care nu implică sau nu provoacă anumite sentimente urâte față de altcineva sau când nu instigă la ură, violență atunci acesta este mesaj protejat de Convenția Europeană, este un discurs protejat de autorități. În caz contrar, mesajul poate fi supus anumitor sancționări, restrângeri sau chiar cenzură.
În ce circumstanțe poate fi încălcată libertatea de exprimare? Sau, mai exact, cum ne dăm seama că libertatea noastră de exprimare a fost încălcată?
Până a răspunde la această întrebare, spuneam anterior în ce condiții statul poate restricționa mesajul nostru sau libertatea la exprimare și ar putea-o face legal. Convenția Europeană, la alineatul 2, prevede o listă exhaustivă, adică sunt anumite condiții, iar dacă statul impune alte condiții deja va fi o problemă și o sancțiune. O să dau câteva exemple: limitarea exercitării dreptului la libera exprimare poate fi atunci când el duce la încălcare sau la dezordine, atunci când duce la încălcarea securității naționale, a integrității teritoriale sau când este necesar pentru a preveni săvârșirea unei acțiuni, când este necesar pentru a proteja reputația, morala sau drepturile altuia sau pentru a proteja imparțialitatea sistemului judecătoresc.
Și aici este o problemă, fiindcă aceste convenții prevăd aceste tipuri de probabilități când statul poate leza sau diminua libertatea la exprimare, totuși există cazuri la CEDO când aceste criterii de fapt erau folosite de stat ca să încalce drepturile persoanei.
Ce putem face când simțim că dreptul la libertatea de exprimare este limitat? De exemplu, atunci când a început războiul în Ucraina, multe persoane din Federația Rusă au ieșit pașnic pe străzi ca să trimită un mesaj guvernului rus ca acesta să-și retragă trupele, să oprească războiul. Ce s-a întâmplat? Pentru acest protest sau libertate de exprimare pașnică – aici este elementul-cheie, pașnică – ei au fost pur și simplu abuziv arestați, torturați sau sancționați și închiși, condamnați prin penitenciare. Iată acesta este un exemplu clasic și dureros care se întâmplă în secolul XXI, atunci când oamenii își exercită pașnic dreptul pentru că ricine poate ieși în stradă și poate pașnic să-și demonstreze manifestul, opoziția. Apropo, libertatea de exprimare are trei elemente și în sensul că orice mesaj care poate șoca, care poate deranja sau jigni partidele, guvernarea, altă persoană, este protejat de CEDO. Este important ca acest mesaj să nu ducă la violență, să nu instige la ură sau la discriminare.
Îmi amintesc și de 7 aprilie 2009, când pe lângă tinerii care au provocat anumite incidente violente au fost și tineri arestați chiar dacă au protestat pașnic. Anume acestor persoane li s-a fost încălcat dreptul la libera exprimare?
Acestea sunt o cauză mult mai strigătoare la cer, fiindcă acelor persoane nu doar libertatea de exprimare le-a fost încălcată, le-a fost limitat dreptul lor la libera circulație, la un proces echitabil și au fost supuși relelor tratamente, au fost arestați abuziv. Adică a fost un conglomerat de drepturi încălcate, care sunt prevăzute de convenții și nu au fost respectate de către statul Republica Moldova. Dar să vă dau încă un exemplu din Republica Moldova: din cele 21 de cazuri pe care le avem noi pierdute la CEDO pentru încălcarea libertății de exprimare, cam jumătate vizează mass-media. De exemplu, politicienii intentau dosare împotriva anumitor instituții, care făceau anumite investigații despre eventuale abuzuri, fapte de corupție ale unor politicieni de atunci, iar aceștia considerau că acele cazuri sunt defăimătoare și le-a fost încălcată onoarea.
Straniu, dar instanța de judecată le dă câștig de cauză politicienilor și nu mass-mediei, și respectiv, Curtea Europeană spunea că asemenea situații nu sunt necesare într-o societate democratică, fiindcă rolul mass-mediei este unul de a păzi, de a fi garda societății și atunci când sunt informații de interes public ei trebuie să facă asemenea investigații, să arate societății despre anumite abuzuri sau fapte de corupție.
Din păcate, instanțele naționale le dădeau câștig de cauză politicienilor de atunci și nu mass-mediei. Astfel, libertatea de exprimare a dus la multe cazuri pierdute la Curtea Europeană, dar a adus și rezultate bune, pentru că datorită lor avem o lege mai bună, care protejează dreptul la libertatea de exprimare, în special a mass-mediei, dar și a cetățenilor ca urmare a acestor hotărâri la Curtea Europeană.
Ce facem și la cine apelăm în astfel de situații?
Există două proceduri. Prima este atunci când persoana poate depune o cerere în prealabil atunci când a fost vizată în mass-media, prin care solicită ca, timp de 15 zile, cel care a scris articolul sau a postat pe blog ori pe rețele să șteargă acel conținut sau să aducă scuzele de rigoare. În cazul în care solicitarea nu este respectată, persoana poate merge în instanța de judecată și acolo, conform procedurilor, să i se examineze cauza. Dacă libertatea de exprimare este încălcată față de anumite persoane fizice sau persoane juridice atunci aceștia pot sesiza Poliția, Procuratura sau Consiliul de Egalitate, în funcție de circumstanțele cauzei și gravitatea acesteia. Într-un final, deciziile Poliției, Procuraturii, Consiliului de Egalitate vor fi ajunse în instanța de judecată și aici intervine rolul activ al judecătorului, care trebuie să pună în balanță uneori dreptul la libertatea de exprimare, libertatea de a nu fi discriminat. Deci judecătorul trebuie să se pronunțe într-un final dacă persoana a fost lezată în drepturi sau nu. Și, probabil, întrebarea ta următoare este ce se întâmplă dacă instanța de judecată nu îi dă câștig de cauză sau considerăm că libertatea noastră la exprimare este în continuare lezată, indiferent de soluția instanței de judecată. Republica Moldova are trei nivele de instanță: instanța de fond, ceea ce este la nivel de raion, Curtea de Apel și instanța de Apel, Curtea Supremă de Justiție. Deci, persoana este obligată să treacă toate aceste etape și dacă atunci consideră că este victimă în continuare, în particular vorbim de libertatea de exprimare, atunci ea poate aplica, timp de patru luni, la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Trebuie să înțelegem că CEDO nu este a patra instanță, cu alte cuvinte nu se va uita la toate circumstanțele de fapt și de drept, dar va avea o privire de ansamblu, generală, de sus despre cum procedurile la nivel național au fost respectate vizavi de reclamant sau compania reclamantă.
Procedura poate fi lungă. De regulă, cazurile privind libertatea de exprimare se examinează mai mult timp. Vorbeam anterior despre cauzele Flux, faptele au fost prin 2004, 2005, dar hotărârile au fost pronunțate mult mai târziu (2013, 2014, 2015). Și avem și cazuri, cum de exemplu Mătăsaru, în care faptele au avut loc prin 2014, 2015, dar hotărârea s-a emis în 2021. Vreau să explic că acest lucru nu înseamnă că CEDO neglijează libertatea de exprimare, pur și simplu volumul de muncă a Curții este destul de mare și există anumite drepturi absolute, despre care vorbeam eu. Țin să menționez aici, absolut e în sensul în care nimeni nu poate fi torturat, supus relelor tratamente, muncii forțate sau sclaviei, precum și în cazurile care implică minori. Deci, Curtea Europeană are o anumită listă de priorități și când primește cererea care vede că este admisibilă va examina bunăoară tortura, fiindcă persoana este, de exemplu, în penitenciar sau se află în custodia poliției. Adică libertatea de exprimare va fi puțin mai prejos, dar nu înseamnă că ea nu există într-o ierarhie a Curții Europene.
Cum să-și dea seama o instituție de presă că uite până aici are dreptul să publice informații? Există anumite reguli pentru presă și instituții media, pe care jurnaliștii le cunosc. Totuși, un cititor de rând, un telespectator cum să realizeze, privind televizorul sau ascultând radio, că uite aici instituția de presă a încălcat libertatea de exprimare a persoanei?
Să începem de la faptul că orice jurnalist, încă de pe băncile facultății, cunoaște despre codurile și ghidurile de etică și conduită a jurnalistului, unde există acele principii de activitate. Dacă ne referim la cazuistica CEDO, Curtea dă prioritate mass-mediei. Majoritatea cazurilor care implică mass-media versus anumiți politicieni, guvern, persoane fizice, Curtea le va analiza foarte atent și, de regulă, va da câștig instituției media. Și avem multe exemple, cum ar fi cazul Poloniei, Ungariei, nu vorbim doar de Republica Moldova. Important este că Curtea analizează dacă acel articol, acea informație are ca scop prezentarea informațiilor de interes public, acesta este elementul-cheie – interesul public.
Ce înseamnă interes public? De exemplu, banii contribuabililor pleacă în bugetul de stat și dacă cineva de acolo face anumite scheme ca banii să fie furați, estorcați sau implicați în spălări de bani, la sigur Curtea va da câștig jurnalistului, fiindcă el a depus maximă diligență să aducă la cunoștința persoanei ce se întâmplă cu acești bani sau cazuri de corupție, vorbim clasic, mă refer la Republica Moldova. Rămâne, până la urmă, diligența jurnalistului să arate că acel articol este de interes public sau nu.
Interesul public reprezintă ceea ce este necesar ca publicul să afle. Viața privată a unui funcționar public, după ora 18:00, dacă implică viața lui în familie, cu rudele, cu copiii, anumite localuri de agrement – toate astea nu cad sub interes public, doar dacă jurnalistul demonstrează că la acea întrunire sau petrecere privată funcționarul public discută despre acele scheme de corupție sau despre anumite abuzuri sau este influențat de către anumite persoane despre care se vehiculează în spațiul public că au lipsă de integritate. Această informație poate deveni de interes public. Viața privată a unui funcționar public este mai puțin protejată ca a unei persoane fizice obișnuite, dar cu toate acestea funcționarul public, demnitarul de stat au dreptul la viața privată și în asemenea circumstanțe, când el pleacă să ia cina sau să plece la o petrecere privată, el tot are acest drept ca orice alt cetățean și pare că aici rolul jurnalistului nu este de a reflecta cum petrece el această viață privată, deja ar fi o repercusiune asupra vieții lui private în detrimentul libertății jurnalistului de a face un articol sau de a informa societatea.
Spuneam la începutul discuției noastre că sunt peste 20 de cazuri până acum în care Moldova a fost condamnată pentru încălcarea libertății de exprimare. Care ar fi cele mai răsunătoare 2-3 cazuri? Țin ele doar de presă?
Am să prezint o cauză care este, de fapt, fundamentală în cazuistica Curții Europene a Drepturilor Omului și se studiază inclusiv la marile universități din Occident. Este vorba de cauza Guja – dacă ați auzit de whistleblower sau avertizor de integritate, de aici a început acest concept pentru Republica Moldova. Domnul Guja era comunicator de presă a procurorului general de atunci. În pofida acestor atribuții ca șef de departament și comunicator al procurorului, el a aflat despre anumite documente sau înscrisuri potrivit cărora procurorul general dădea indicații procurorilor ce să facă sau să nu facă pe anumite dosare, ceea ce este o încălcare a legii și este condamnabil penal. Domnul Guja a ieșit într-o conferință de presă și a anunțat despre aceste abuzuri ale Procuraturii Generale. Ce s-a întâmplat peste o zi sau două? El a fost concediat, tras la răspundere disciplinară pentru faptele sale. Atunci Republica Moldova – era anul 2009, dacă nu greșesc – nu avea o lege care să protejeze avertizorii de integritate. Domnul Guja s-a adresat la Curtea Europeană a Drepturilor Omului și a spus că, de fapt, acesta este un caz strigător la cer. Statul trebuia să protejeze o astfel de persoană ca domnul Guja, dar nu, dimpotrivă, să fie puse anumite represalii, sancționări, mustrări și chiar concedieri.
Ce s-a întâmplat în istorie? Noi, Republica Moldova, ca stat parte a Convenției Europene suntem obligați să modificăm legislația, practicile, ca să fie în aceeași albie cu standardele curții. Și am adoptat legea cu privire la avertizorii de integritate. Straniu, dar a apărut cauza Guja 2. Domnul Guja a solicitat restabilirea în drepturi după ce a câștigat la CEDO. El a fost restabilit în drepturi, adică s-a întors la serviciu la Procuratura Generală, dar peste vreo două zile i s-a dat un scaun pe coridor, nici nu în cabinet, fără laptop, fără rechizitele necesare, gen: „Uite, acesta este locul tău de muncă” și peste câteva săptămâni i-au spus că, din cauza unor insuficiențe financiare, organigrama va fi schimbată și el din nou rămâne fără loc de muncă. În sensul că, în pofida legislației, oamenii din sistem nu s-au schimbat și încă mai aveau acea pică de rigoare față de oamenii care au adus la cunoștință societății faptele de abuz care se întâmplă la Procuratura Generală. Domnul Guja s-a adresat din nou la Curtea Europeană și a câștigat și cel de-al doilea caz. Acum, de ce vreau să spun asta, pentru că în spatele oricărei hotărâri este o istorie, un drept lezat, dar Curtea Europeană ne învață să devenim mai buni, să ne schimbăm legislația, să ne schimbăm practicile și cei care au dus la condamnarea Republicii Moldova să fie sancționați. O să spui că noi, în practică, nu avem astfel de cazuri, dar cel puțin la nivel de percepție, la nivel de practici, la nivel de norme imperative, în Republica Moldova multe s-au schimbat din 2009-2010 când erau cele mai mari abuzuri și încălcări ale libertății de exprimare, adică la o distanță de 10 ani cel puțin nu mai avem cazuri noi la Curte, care vizează încălcarea acestui articol.
Această cifră – 21 de dosare pierdute sau de condamnări – este una mare pentru Moldova? Este o stare gravă a lucrurilor sau nu neapărat?
Când spunem această cifră cred că trebuie să luăm în calcul un criteriu de comparare. M-am uitat peste statisticile Curții. Ungaria, Polonia, statele vecine au mult mai multe condamnări pe libertatea de exprimare. Bine, demografic și geografic sunt mai mari, dar o să reiterez ceea ce am spus anterior: libertatea de exprimare este mult mai bine protejată decât alte drepturi din Convenție. 21 de cazuri sunt și multe, și nu. Hai să privim în trecut, de când vin acele cazuri? Și, cum am spus anterior, ele sunt mult mai vechi, încă de atunci când nu aveam practici bine definite la nivel de instanțe și nici o legislație adecvată. Acum, lucrurile s-au mai remediat. Dar, vorbind statistic și cazuistic, prin prisma Curții Europene, acum Republica Moldova stă mai bine la acest capitol.
Aplicarea la Curtea Europeană nu este scumpă și e accesibilă pentru orice persoană fizică. Formularul de cerere este disponibil în toate limbile statelor membre ale Consiliului Europei (46 de țări), inclusiv în limba română. El poate fi descărcat și completat. Problema este că uneori – sau deseori chiar – și un jurist specializat în reprezentarea la Curte poate greși la scrierea acestui formular, care este unul standard și nu poate fi de alt tip, deci există riscul ca atunci când îl depui la Curtea Europeană el să fie declarat inadmisibil. Poți scrie în limba română cu descrierea tuturor circumstanțelor de fapt și de drept, dar, ca sugestie generală, este bine să ai un avocat care știe anumite detalii, aspecte practice, comentarii. Oricum, ca regulă generală, oricine poate depune cerere la CEDO, indiferent ce background profesional are. Dacă cererea este declarată admisibilă, atunci Curtea impune ca persoana – reclamantul sau compania reclamantă – să fie reprezentată de către o persoană ce are licență de avocat. Procedurile ulterioare vor fi deja în limba franceză sau engleză.
O altă cifră curioasă, scoasă la iveală de Centrul de Resurse Juridice, arată că nouă din zece cereri depuse de cetățenii moldoveni la Înalta Curte de la Strasbourg au șanse mari să obțină câștig de cauză. Ce ne arată asta?
Încep cu cifra de 568 de hotărâri. Noi suntem membri la Convenția Europeană din 1997, adică de 25 de ani, timp în care au fost emise 568 de hotărâri. Da exemplu, Marea Britanie, Germani – state ce au pus fundamentul Convenției și Curții Europene, fiind membri din anul 1990 încoace – nu au atâtea hotărâri cum avem noi în 25 de ani. Alte state care geografic, demografic, teritorial sunt similare nouă (Olanda, Estonia, Lituania) au tot mai puține hotărâri ca noi. Este o problemă, oamenii noștri se plâng mult la Curtea Europeană a Drepturilor Omului și aceasta le dă câștig de cauză. De ce spun asta? Ca să revin la întrebarea ta, doar că cu o mică rectificare. Când spunem nouă din zece, nu ne referim la cereri depuse la Curtea Europeană, fiindcă nu știm statistic câte dintre ele sunt admisibile, această informație nu este raportată Guvernului. Când spunem nouă din zece, este vorba de cereri pendinte (cereri care deja au fost declarate admisibile și Curtea le va examina de curând sau în anii viitori).
Conform ultimului nostru raport privind cazurile moldovenești la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, există în prezent 1.000 de cazuri pendinte, dintre care nouă sute și ceva – ceea ce statistic spuneam că sunt nouă din zece – au șanse mari de succes. Ele au fost alocate unor complete de trei judecători sau șapte. Revenind, nu degeaba am spus despre cele 568 de hotărâri timp de 25 de ani, aproape 900 de cereri în următorii 3-5-10 ani pot fi din nou hotărâri de condamnare. Deci, avem pendinte dublu decât avem condamnări.
Mă tem ca peste zece ani să avem peste 1.000 de hotărâri de condamnare a Republicii Moldova. Astea sunt predispoziții și tendințe de fapt. Cineva poate spune că sunt negative, dar atâta timp cât nu schimbăm sistemul la nivel național și nu vom avea procurori, judecători ce vor aplica legea în sensul strict al legii, mă tem că vom avea probleme și în continuare cu violări la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Și Consiliul Europei, și Curtea ne laudă, noi avem legislație foarte bună, chiar una dintre cele mai bune în regiune, dar problema noastră este modul defectuos a implementării acestor legi. Nu știu ce se întâmplă că, în pofida legii privind libertatea la exprimare, care prevede pașii concreți sau standardele de protecție a dreptului la libera exprimare a opiniei, oricum am văzut că avem condamnări și după adoptarea acestei legi. Sunt mai puține, dar ele există, fiindcă, în detrimentul legii, apar practici vicioase ale persoanelor care aplică acele legi.
Bine, să ne închipuim că statul Republica Moldova pierde împotriva mea un dosar la CEDO. Ce se întâmplă mai departe? Ce rezolvă această decizie, ce îmi oferă în calitate de cetățean?
Bună întrebare. Pronunțarea unei hotărâri de către CEDO nu este finalul. Există o instituție în cadrul Ministerului Justiției, un agent guvernamental, persoana care este cheia între legătura dintre Guvern și Curte, și care conduce un departament cu o echipă care îl ajută, îl asistă în această activitate. Timp de trei luni, persoana care a câștigat cazul primește banii sau satisfacția echitabilă care a fost pronunțată în hotărâre față de reclamant. De regulă, noi suntem mereu concentrați pe acest termen de trei luni în care se face plata. Dar trebuie să înțelegem că hotărârea de condamnare nu se rezumă doar la plata satisfacției echitabile. Da, plata este importantă, dar nu va produce satisfacție persoanei căreia i s-a încălcat un drept grav. Deci Curtea, uneori, prevede în hotărâre: voi, la nivel național, ați avut proceduri de judecată care nu au respectat nicio garanție a persoanelor, deci trebuie să faceți tot efortul ca să le remediați. Sau cazuri când Curtea presupune expres că persoana a fost arestată în lipsa unor bănuieli rezonabile: faceți tot posibilul ca să o scoateți din detenție. Sau proceduri ce au dus la o condamnare neechitabilă: faceți tot posibilul pentru a reexamina cauza. Deci una sunt măsurile de ordin individual – plata satisfacției – și alta ține de remedierea situației de facto. Curtea Europeană obligă la remedieri prin intermediul Comitetului European de Miniștri, acesta este un organ al Consiliului Europei care monitorizează cum statul execută hotărârile CEDO. De regulă, Comitetul de Miniștri solicită ca statul să-și modifice legislația, dacă ea este problematică, să verifice instrucțiunile, regulamentele Procuraturii, instanței de judecată, politici și așa mai departe, dacă ele sunt defectuoase; practicile și modul de activitate a procurorilor, judecătorilor, poliției și altor funcționari publici. Acest lucru se întâmplă prin instruiri, capacitări, simulări etc. și e un proces care ia timp, nu se face totul pe loc, dar impune anumite obligații pozitive din partea Guvernului Republicii Moldova, pentru ca asemenea situații sau probleme să nu mai apară pe viitor. Asta înseamnă măsuri generale, dacă o persoană a fost lezată – alți 99 sau alți concetățeni să nu mai aibă asemenea probleme pe viitor.
S-a îmbunătățit situația privind libertatea de exprimare în Republica Moldova în toți acești ani? A avut CEDO un rol mare în acest sens?
Categoric, da. În partea ce ține libertatea de exprimare, Curtea Europeană ne-a ajutat foarte mult, legea privind libertatea la exprimare a fost evaluată și de către Consiliul Europei, este una dintre cele mai bune legi și chiar am văzut recent un raport al Centrului pentru Jurnalism Independent, care a făcut o evaluare a prevederilor și, din câte se pare, la fel le-au lăudat.
Aceste legi sunt rezultatul activității noastre ca urmare a condamnărilor CEDO. Cum spuneam și anterior, din păcate, cel care vrea să încalce sau să violeze drepturile unei persoane mereu va găsi scuze sau căi ca să evite prevederile legale, dar eu rămân ferm convins că, în partea ce ține de libertatea de exprimare, în 2023 situația este mult mai bună decât era în 2013, totul se vede în comparație.
***
Drag ascultător al podcastului nostru, probabil ai înțeles că respectarea drepturilor fiecărui om este vitală, pentru că toți noi merităm și trebuie să beneficiem de o viață demnă, care să corespundă unor valori și standarde acceptate la nivel general în lume. Respectul opiniei celor din jur și garantarea libertății de exprimare este deopotrivă importantă, la fel ca apărarea acestui drept atunci când știi că îți este încălcat. Filtrează cuMINTEa trează orice informație pe care o asculți, vezi sau citești! Ascultă-ne, tradițional deja, pe site-ul Mediacritica.md, pe Google Podcasts, Apple Podcasts și Soundcloud.
Podcastul cuMINTE este realizat de Centrul pentru Jurnalism Independent cu sprijinul Institutului pentru Raportare despre Război și Pace (IWPR) în cadrul proiectului „Promovarea educației media în rândul cetățenilor prin conținut media de calitate”, implementat de CJI in perioada noiembrie 2022- martie 2023. Opiniile exprimate în acest material nu reprezintă neapărat cele ale IWPR sau ale partenerilor săi.