Drobul de sare, zice povestea, poate să cadă peste copil. Absurditate, care-n poveste prostie se cheamă, e când vezi pericolul, dar nu faci nimic.
Munca sisifică, zice legenda, solicită efort permanent, istovitor, dar zădarnic.
Mai departe, cu algoritmul poveștii și legendei, intrăm în recentele modificări ale Codului serviciilor media audiovizuale (CSMA), modificări devenite dese și generoase de la 2019 încoace.
Pe 2 iunie curent, Parlamentul a votat noi modificări la CSMA. Acestea vizează 13 articole și esența lor, pe scurt, am putea-o califica drept restabilire și fortificare a unor mecanisme inițiale prevăzute în Cod, menite să securizeze spațiul audiovizual național.
Să amintim că CSMA a fost votat în 2018. Conflictul armat din Estul Ucrainei dura deja de patru ani. Anume acest conflict a scos în evidență toată nocivitatea propagandei agresive ca element devastator al războiului hibrid. Deși cunoscută ca fenomen de când e lumea, impactul ei real, prejudiciabil și distrugător, i-a pus pe jar pe toți. Nimeni nu se aștepta ca propaganda să tulbure în așa hal mințile oamenilor în era multitudinii nemaiavute până acum de surse alternative de informare. Fenomenul, pentru că-i de temut, a pus lumea pe gânduri și a forțat-o să caute scăpare. Însăși Ucraina, dar și vecinii ei, mai apropiați și mai îndepărtați, au căutat cu înfrigurare soluții. Și au găsit – mai chibzuite ori mai puțin chibzuite, mai blânde ori mai severe, mai grăbite ori mai întârziate, mai de esență ori mai de suprafață. Încă atât de imperfectă, lumea nu a găsit soluții perfecte. Și iese în față, o dată în plus, adevărul că orice invenție umană, că-i vorba de foc, atom sau Internet, poate fi și o mare pacoste pentru umanitate. Tehnologiile informaționale cu același succes pot lumina și pot întuneca mințile oamenilor. Și, cât nu există ac de cojoc pentru pacoste, căutările continuă.
Moldova, pentru că este parte a lumii, nu putea, nu poate și nu trebuie să ignore pericolele propagandei. Prin urmare, nici CSMA, adoptat la patru ani de conflict miliar în Ucraina vecină, nu putea să nu conțină mecanisme antipropagandă. Ele, reprezintă niște soluții, nu și antidotul ideal care puțin probabil să fie găsit, având în vedere cum „lucrează” informația.
Între modificările de curând operate la CSMA vom evidenția-o mai întâi pe cea care vine să completeze definiția juridică a noțiunii „securitate informațională”. Astfel, în definiția de până la modificare – „stare de protecţie a resurselor informaţionale, a persoanei, a societăţii şi a statului, inclusiv prezenţa unui ansamblu de măsuri pentru asigurarea protecţiei persoanei, a societăţii şi a statului de eventuale tentative de dezinformare şi/sau de informare manipulatorie din exterior şi pentru neadmiterea agresiunii mediatice îndreptate împotriva Republicii Moldova”, cuvintele „din exterior” sunt substituite cu cuvintele „din interiorul și/sau exteriorul țării”. Modificarea este esențială, dacă dorim cu adevărat să însănătoșim spațiul informațional. Autorii proiectului CSMA, în varianta inițială, tocmai această definiție au pus-o. Dar, ajunsă în Parlament, definiția a fost ciuntită, considerându-se în mod vădit eronat că dezinformarea și manipularea poate da peste noi doar din exterior. Nu-i vorbă, ar fi subiect de discuții în controversă ce semnifică „din interior” și „din exterior”, dar cert și indubitabil este că nu doar avem propagandă și dezinformare din interior, dar e mult mai multă și mult mai păgubitoare decât cea din exterior, „pentru că-i a noastră”. Și cât am avut și avem atâția „purtători de cuvânt” zeloși ai unor interese străine, nici propagandă din exterior nu-ți trebuie. Să zgândărim memoria, dac-o avem, și să ne amintim că, în lupta cu beția, anunțată pe timpuri de Moscova, noi am defrișat pe-un cap viile și am devastat podgoriile, n-au venit cinovnicii „din Centru” s-o facă. Dacă încordăm memoria, am descoperi, poate, similarități și cu deportările, și cu golirea podurilor caselor de grâne…
Articolul 1 al CSMA a fost completat cu o definiție juridică a unei noi noțiuni – „dezinformare”. Dintr-o varietate de definiții propuse la etapa elaborării și dezbaterilor, a fost votată următoarea: „răspândire intenționată a informațiilor false, create pentru a dăuna unei persoane, unui grup social, unei organizații sau securității statului”. Se știe că definiții exacte și atotcuprinzătoare nu există. Cu atât mai mult, a unei noțiuni abstracte. Dar o definiție juridică exactă este necesară, pentru că ea înlocuiește o unitate de măsură. Un fel de metru sau kilogram, care permit să măsurăm sau să cântărim cu exactitate ceva. Iar când e vorba de dezinformare, care poate avea impact catastrofal și, deci, necesită a fi identificată și contracarată, exactitatea „unității de măsură” este crucială. Dar tocmai aici apar marile dificultăți. O demonstrează și votul deputaților. Dacă definiția dezinformării ar fi înțeleasă ca și cea a metrului ori a kilogramului, votul, în mod firesc, ar trebui să fie unanim, că ar părea caraghios ca cineva să pună la îndoială că metrul are o sută de centimetri. Dar nu este cazul cu definiția dezinformării și, cu siguranță, căutările vor continua.
Definiția, se pare, este foarte generală și, din acest motiv, ar putea fi dificil de utilizat ca unitate de măsură. Din definiție, informația devine dezinformare dacă este răspândită, dacă este răspândită intenționat, dacă este falsă, și dacă a fost creată pentru a dăuna unei persoane, unui grup social, unei organizații sau securității statului. Consiliului audiovizualului (CA) îi va fi ușor doar să stabilească „răspândirea informațiilor false”. Stabilirea circumstanțelor rămase va fi extrem de dificilă. De exemplu, cum să demonstrezi că informația a fost răspândită intenționat? Sau ce semnifică „informație falsă”? Răspunsul parcă ar fi la suprafață – cea care nu corespunde adevărului. Doar că adevărul este o materie tare capricioasă. Ce-i adevăr azi, mâine poate fi neadevăr și viceversa. În plus, o informație adevărată, dar scoasă din context poate să dăuneze la fel ca o informație falsă, dar, se pare, ea nu nimerește „sub ghilotina” definiției noastre. În schimb, ar putea nimeri o informație epigramatică exagerată special, creată și răspândită intenționat pentru a pune la respect, să zicem, o persoană sau o organizație coruptă. Doar practica reală va arăta ce va prevala – libertatea creației sau definiția dezinformării, dar să fim conștienți de dificultățile inerente. Orice definiție și, cu atât mai mult, una juridică, dacă ridică întrebări, înseamnă că mai trebuie șlefuită. Dificultatea mai este amplificată și din dorința noastră de a prelua formule bune găsite în alte părți, doar că ele ne pot juca festa. Bunăoară, în limba engleză, pentru caracterizarea informației false există trei noțiuni: „malinformation”, „misinformation” și „disinformation”. În română, însă, avem numai „dezinformare”. Și, pentru că informația falsă poate fi bazată și pe fapte reale, dar și pe fapte inventate, și pentru că informația falsă poate fi nevinovată, dar și devastatoare, probabil ar trebui elucidate aceste aspecte până a putea ajunge la o definiție a dezinformării, înțeleasă de toți la fel. A ignora posibilitățile și specificul limbii în care se dau definiții nu promite nimic bun. E cazul noțiunilor „civic journalism” și „citizen journalism” din engleză, care au traducere exactă și în română – „jurnalism civic” și „jurnalism cetățenesc”, nu și în rusă, unde există o singură noțiune – „гражданская журналистика”. Cei care au încercat să explice fenomenele de jurnalism civic și cetățenesc prin filiera limbii ruse au eșuat, încurcând tot ce se putea. Și viceversa, cei care au explicat fenomenele prin filiera limbii engleze, au limpezit lucrurile din prima. Faptul relevă o dată în plus necesitatea și importanța întoarcerii pe toate părțile a oricărei noțiuni căreia dorim să-i dăm definiție juridică, aptă să devină unitate de măsură exactă.
Următoarele modificări, la art. 5 și 6 ale CSMA, readuc în textul legii niște prevederi inițiale, dar excluse din motive neîndreptățite la finele anului 2020. Articolul 5 vizează programele audiovizuale achiziționate și conține două alineate. Primul oferă dreptul furnizorilor de servicii media (FSM) să achiziționeze programe din țară și de peste hotare pentru a-și diversifica serviciile media, iar al doilea obligă televiziunile ca jumătate din programele audiovizuale achiziţionate de peste hotare să provină din statele membre ale Uniunii Europene, precum şi din statele care au ratificat Convenţia europeană privind televiziunea transfrontalieră. Să observăm că alineatul (2) conține, de asemenea, un mecanism care să contribuie la însănătoșirea spațiului audiovizual prin achiziția de programe de calitate neîndoielnică. Articolul 5 mai are o semnificație ce merită evidențiată. El, la drept vorbind, pune capăt perioadei îndelungate în care FSM retransmiteau la greu ore întregi de produse audiovizuale străine și, de multe ori, nocive spațiului audiovizual. Nu-i vorbă, că și după intrarea în vigoare a CSMA, atât CA, cât și FSM, mai operau cu sintagma „programe retransmise”, sintagma fiind prezentă și în rapoartele-tip, pe care periodic le completau FSM și le adresau CA. Legea, însă, stipulează clar: sunt programe audiovizuale locale și sunt programe audiovizuale achiziționate. Punem cruce pe retransmisii, care nu au făcut decât să genereze și să stimuleze parazitismul informațional. Anume așa trebuie înțeleasă și aplicată legea.
Cu articolul 6 povestea a fost și mai deocheată. El se referă la operele audiovizuale europene și, inițial, avea 8 alineate. La sfârșitul lui 2020, ultimele 5 alineate, care vizau, în special, cota obligatorie de opere europene în fiecare serviciu media, precum și cota de opere europene realizate de producători independenți din țară, au fost eliminate din lege. Rămăseseră doar alineatele care definesc și enumeră operele audiovizuale europene. Nonsens! Să-i dăm dreptate lui Cehov: dacă-n primul act al unei piese de teatru pe perete atârnă o armă, atunci ea trebuie să împuște măcar în ultimul act. Mai mult, deși obligațiile FSM referitoare la operele europene și la producătorii independenți fuseseră eliminate, în Dispozițiile finale și tranzitorii rămăseseră prevederile ce vizau atingerea cotelor obligatorii gradual, unele – în 3 ani, altele – în 5 ani de la intrarea în vigoare a CSMA. Nu este un caz rar în care creația legislativă se manifestă de o asemenea manieră. Cam așa s-a procedat și cu prima lege a audiovizualului, din 1995, și cu a doua, din 2006, până modificările au făcut ca normele să se bată cap în cap. Prin urmare, modificarea prin care articolul 6 a revenit la formula lui inițială este oportună pentru că ea readuce, concomitent, unul din multele mecanisme de asanare a spațiului audiovizual național.
Cum era de așteptat, a fost supus modificărilor și Articolul 17 care se referă la protejarea spaţiului audiovizual național. În particular, a fost completat alin. (3) și reformulat alin. (4). În alin. (3), interdicția de difuzare a programelor audiovizuale ce constituie discurs care incită la ură a fost extinsă și asupra celor ce conțin dezinformare, propagandă a agresiunii militare, conținut extremist, conținut cu caracter terorist sau care conțin informații false ce prezintă o amenințare pentru securitatea națională. Să recunoaștem, completarea n-a îmbrăcat cea mai elegantă haină lingvistică, totuși, greul cel mare va veni atunci când va trebui de identificat, de evaluat și de calificat ca atare categoriile de informații enumerate de respectivul alineat și, la necesitate, de sancționat difuzarea lor. Iar când e vorba de sancțiuni, probele trebuie să fie beton. Iar probele pot apărea în cazul utilizării unor metodologii de precizia cântarului farmaceutic. Așa că, elaborarea unor atare metodologii, de asemenea, devine o suprasarcină. Să mai precizăm că sintagma consacrată în legislația națională ca „propaganda războiului” este „redactată” ca „propagandă a agresiunii militare”, variantă mult mai exactă pentru ceea ce vrea să însemne. Războaie sunt diferite, inclusiv războaie de agresiune, care trebuie condamnate, și războaie de apărare, care nu ai cum să le condamni. Deci nu ar trebui, mai ales într-o lege, să fie toate vârâte într-o oală.
Mult pătimitul alin. (4) al art. 17, după ce fusese o dată modificat, a fost expus într-o formulă nouă și, pentru comparație, le vom relua pe toate.
Formula inițială:
(4) În vederea protejării spaţiului audiovizual naţional şi asigurării securităţii informaţionale, se permite furnizorilor de servicii media şi distribuitorilor de servicii media transmisiunea programelor de televiziune şi de radio cu conţinut informativ, informativ-analitic, militar şi politic care sunt produse în statele membre ale Uniunii Europene, în SUA şi Canada, precum şi în statele care au ratificat Convenţia europeană cu privire la televiziunea transfrontalieră.
Formula după modificarea din decembrie 2020:
(4) În vederea protejării spațiului audiovizual național și asigurării securității informaționale, furnizorii de servicii media și distribuitorii de servicii media sunt în drept să includă în oferta de servicii, transmiterea programelor de televiziune și de radio cu conținut militar, locale sau cele achiziționate din terțe state, care corespund prevederilor Concepției și Strategiei securității informaționale a Republicii Moldova.
Formula actuală:
(4) În vederea protejării spaţiului audiovizual naţional şi asigurării securităţii informaţionale:
a) furnizorii de servicii media audiovizuale nu vor difuza, iar distribuitorii de servicii media audiovizuale nu vor retransmite programe audiovizuale de televiziune și de radio cu conținut informativ, informativ-analitic, militar și politic, care au fost produse în alte state decât statele membre ale Uniunii Europene, în Statele Unite ale Americii, Canada și statele care au ratificat Convenția europeană cu privire la televiziunea transfrontalieră, cu excepția filmelor și a emisiunilor de divertisment care nu au conținut militarist;
b) furnizorii de servicii media nu vor difuza, iar distribuitorii de servicii media nu vor retransmite programe audiovizuale care, indiferent de proveniența lor, justifică războaiele de agresiune, neagă crimele de război şi crimele împotriva umanităţii sau incită la ură.
Alin. (4) în formula inițială a fost inclus încă în Codul audiovizualului, în 2017, fiind botezat drept „legea antipropagandă”. Autorii proiectului CSMA nu au inclus în text alineatul, considerând că el nu-i în stare să pună zăgaz propagandei ostile intereselor naționale și demonstrând că mesajele propagandistice din programele audiovizuale interzise pot foarte ușor să migreze (și au migrat!) în alte genuri și tipuri de programe neinterzise. Propagandiștii sunt inventivi și pot merge către țintă atacând subiecte, să zicem, despre propria istorie glorioasă, despre singurele și adevăratele valori ale familiei, despre cei mai geniali muzicieni, cele mai ieftine și bune medicamente, despre cea mai sănătoasă bucătărie sau despre cel mai bun sistem de instruire al copiilor etc., etc., în raport cu ce are adversarul. Iar aceste teme nu sunt interzise. Mai mult, este dificil să categorisești cu precizie care programe au conținut informativ, informativ-analitic, militar și politic. Toate conținuturile sunt informative, pentru că ne oferă informație și sunt exprimate prin informație. Așa ori altfel, majoritatea parlamentară la timpul respectiv a insistat pe includerea în textul CSMA a „legii antipropagandă”, la care se tot intervine cu regularitate. Partea bună a ei este că enumeră concret câteva categorii de programe audiovizuale interzise. Această concretețe orientează cu claritate și acțiunile FSM, și cele ale CA. E una să zici că scopul CSMA este pluralismul audiovizual și, dacă un FSM nu urmărește acest scop, atunci încalcă legea, dar nu știi cum să-l sancționezi, și alta e când FSM difuzează un program audiovizual interzis expres de lege și pentru care faptă aceeași lege, la fel de expres, indică verdictul. Cât de eficientă este partea asta bună a „legii antipropagandă” nu știe nimeni, pentru că nimeni nu a măsurat-o. Dar, când există o „lege anti-propagandă” pentru audiovizual și nu există pentru celelalte tipuri de media și pentru rețele sociale, putem ghici cu precizie câtă apă cărăm cu ciurul.
Modificările art. 17, dar și definiția juridică a dezinformării, în mod firesc, au adus modificări și la art. 83, vizând activitatea de control și de supraveghere a CA, dar, mai ales, la art. 84, care se referă la sancțiuni.
Art. 83 a fost completat cu un nou alin. (41), care prevede că, în perioada electorală, examinarea sesizărilor/petițiilor sau controlul efectuat din oficiu ce vizează acțiuni de dezinformare se efectuează de către CA în termen de cel mult 5 zile lucrătoare din data depunerii sesizării/petiției sau de la data inițierii controlului din oficiu. Completarea este oportună, având în vedere că anume în alegeri dezinformarea la greu poate compromite ușor dreptul fundamental al fiecăruia de a alege în temeiul unei informări veridice.
Art. 84 a fost completat cu nouă alineate care au menirea să stabilească noi sancțiuni, vizând dezinformarea, și să înăsprească sancțiunile existente pentru încălcarea repetată a unor importante prevederi ale legii, importante pentru dezvoltarea adecvată și cerută de CSMA a domeniului.
Astfel, alin. (81) dispune sancționarea FSM cu suspendarea dreptului de a difuza comunicările comerciale audiovizuale pe o perioadă de până la 3 luni, dacă au încălcat în mod repetat, în decurs de 12 luni, prevederile art.4 alin. (3), (4) și (6)–(9). Suspendarea dreptului de a difuza comunicările comerciale audiovizuale se aplică după ce au fost aplicate gradual sancțiunile prevăzute la alin. (6)-(8) din art.84. Alineatele din art. 4 vizează durata medie zilnică a programelor audiovizuale locale, cota de programe locale în primă difuzare, cota de programe realizate în limba română și cota acestora transmise în ore de maximă audiență. Necesitatea alin. (81) vine din realitatea constatată că o parte dintre FSM și după trei ani și jumătate de la intrarea în vigoare a CSMA nu-și onorează obligațiunile impuse de lege. Să observăm că alineatul nu concretizează cum ar putea fi sancționați FSM publici în cazul respectivelor încălcări, de rând ce au interdicția, cu anumite excepții, de a difuza comunicări comerciale audiovizuale.
Alin. (91) prevede suspendarea licenței de emisie pe o perioadă de până la 60 de zile dacă FSM a încălcat decizia CA privind suspendarea dreptului de a difuza comunicările comerciale audiovizuale prevăzute la alineatul (81).
Alin. (101)-(103) dispun sancțiuni cu amenzi între 40.000 și 100.000 de lei, urmate de suspendarea licenței de emisie pe o perioadă de până la 7 zile, pentru difuzarea de conținuturi calificate drept dezinformare sau difuzarea repetată a unor astfel de conținuturi. Dura lex, sed lex! Sancțiunile sunt aspre, dar FSM au întotdeauna de ales dacă să respecte sau să încalce legea.
Practica reală a demonstrat că doar avertizările publice și sancțiunile pecuniare pentru încălcarea prevederilor CSMA vizând programele audiovizuale locale (art.4.), precum și asigurarea informării corecte (art. 13.), nu sunt suficiente pentru a responsabiliza toți FSM. Este motivul din care alin. (104), în cazul nerespectării cerințelor prevăzute de cele două articole, permite aplicarea unei sancțiuni complementare – suspendarea dreptului de a difuza comunicări comerciale audiovizuale pe o perioadă de până la 7 zile. În ce măsură sancțiunea dată va determina FSM să revină și să acționeze în câmpul legal urmează să ne arate practica.
Modificările de curând au intrat în vigoare. Cum vor funcționa, vom vedea. Să ne așteptăm la o îmbunătățire a conținuturilor audiovizuale? Da, pentru că legea a fost suplimentată cu încă niște mecanisme de protecție. Sunt suficiente pentru a strangula dezinformarea? Nu, pentru că nici nu pot fi, în mod obiectiv nu pot fi, din câteva, dar suficiente motive. Unul ar fi că dezinformarea lucrează prin informație – cuvinte, imagini ori sunete. Nu există și nu poate exista o sită oricât de deasă prin care să nu „curgă”, odată cu informația, și dezinformarea, că-i multă, că-i puțină. Mecanismele o pot domoli, nu și stopa ori stârpi. Soluția gata pe tavă pentru dezinformare poate fi doar în minți inflamate, în care stă înrădăcinată ideea fixă că, dacă închidem „robinetul televizat”, suntem salvați. Pe naiba! Soluția dată n-ar fi soluție nici dacă nu ar exista Internet. Informația nu înseamnă doar televiziune și dezinformarea nu curge doar din ecranul televizorului. Și apoi, unde-s copacii și unde-i pădurea?! Închidem televizorul că a difuzat o dezinformare? Și la ce ne ajută, dacă dezinformarea a fost preluată/tirajată de toată cealaltă presă și dacă dezinformarea strigă de pe toate rețelele sociale?! La o adică, propagandiștii de la televiziuni s-ar putea simți nedreptățiți că pentru dezinformare sunt sancționați, iar propagandiștii din ziare și din online – nu. Și te pomenești că mâine-poimâine ne trezim cu penurie de propagandiști televizați care migrează către paradisul din online. Deși cei mai talentați propagandiști pot huzuri nesancționați și la televiziuni. Limba n-are oase! O minte isteață cu gând rău poate atât de măiestrit să camufleze dezinformarea în informație, încât să n-o descopere nici cel mai ager detector de falsuri. Informația e materie fină. Poți învârti cuvintele cum vrei. Depinde ce urmărești și depinde cum ele te pot urmări. Să ne amintim cum Mark Twain i-a spus unui tip că nici nu merită să fie scuipat în ochi. Și, obligat de instanță, și-a retras cuvintele, afirmând contrariul. Și așa pot lucra cuvintele. Și mai pot mângâia, și mai pot ucide. Mai pot zidi și mai pot dărâma. Pot spune adevăr și neadevăr. Iar treaba cu adevăr/neadevăr, de asemenea, e tare încâlcită. Ni s-a băgat în cap că unu plus unu fac doi și că există întotdeauna un singur adevăr. Oare? Care ar fi singurul adevăr, dacă, de exemplu, am aduna Tokio, Japonia, cu 14 milioane de locuitori, plus Odaia, r-nul Șoldănești, Republica Moldova, cu un locuitor? Două localități? Un oraș și un sat? Dar cât fac un măr plus un păr? Doi copaci?! Ei bine, doi copaci fac și un plop plus un frasin. Dar o mie de copaci plus o mie de copaci fac două mii sau fac o pădure? Cam spre asta mergem când vin cuvintele/informația purtătoare de adevăruri/neadevăruri, cam spre încurcătură. Că nu o vrem ori nu o dorim, nu contează, că oricum nu ajută la nimic. Ceea ce contează e să înțelegem că la fel e și cu orice lege ce-și propune să drămăluiască informația și să stabilească adevărul. Din start, atare lege nu poate da soluții la pachet. Soluții, mai ales ușoare, împotriva piruetelor informației până la dezinformare sunt doar pe limba salvatorilor lumii și națiunii. Doar că ele nu au salvat și nu pot salva nici lumea, nici națiunea. Dar pentru că dezinformarea, propaganda războiului de agresiune, mesajele teroriste etc., nu-s himere, cad peste noi cu duiumul și ne strică viața, nu putem să nu acționăm, nu putem doar să ne tânguim privind la drobul de sare. Și acționăm, în cazul nostru, prin șlefuirea legii. Cineva zice că nu-i șlefuire, ci cenzură. Fals! Cenzura cere cenzori. Mulți! Cenzorii, la vremea lor, erau cei mai pregătiți specialiști și cei mai buni cunoscători ai domeniului supus cenzurii. Dacă-i cenzură, vine întrebarea: de unde azi, la noi, atâția cenzori?!
Pe de altă parte, oricât am șlefui legea, nu trebuie să ne așteptăm la efecte miraculoase. De fapt, cea mai bună reglementare este lipsa reglementării, când de reglementare, adică, nu e nevoie. Dar nu-i cazul nostru. Pe de o parte, informația, deci și dezinformarea, în mod obiectiv, nu pot fi stopate în totalitate. Pe de altă parte, dacă avem atâta propagandă și dezinformare cu efect mai mare decât zângănitul armelor grele, trebuie s-o stopăm. Dar, ca să nu devenim sisifici, poate, de rând cu râvna legislativă, să căutăm soluții și în alte zone. Să zicem, în cea în care este cultivată gândirea critică, de care se sparge și cea mai de temut propagandă. Se știe, propaganda țintește în toți, dar dă rod numai în minți atrofiate, leneșe sau inapte la judecată. Este adevărat că zona nu-i atrăgătoare, cultivarea minții durează, iar politicienii se grăbesc – trebuie să raporteze alegătorilor rezultate: la o sută de zile, la un an, la patru. Dar parcă graba anulează necesitatea cultivării gândirii critice?! Și apoi, rapoartele tot informație sunt. Și, ironia sorții, rapoartele despre contracararea dezinformării informează sau dezinformează?
Ion Bunduchi,
director executiv APEL
Materialul a fost realizat în cadrul proiectului „Combaterea propagandei și a manipulării prin instrumente de educație media”, implementat de Centrul pentru Jurnalism Independent, în perioada noiembrie 2021 –noiembrie 2022, cu sprijinul organizației Black Sea Trust, un proiect al Fondului German Marshall al Statelor Unite. Opiniile exprimate în acest material nu le reprezintă neapărat pe cele ale Black Sea Trust sau ale partenerilor săi.
