Zilele trecute, răsfoind un sondaj realizat de National Democratic Institute (NDI) la sfârșit de 2025, atenția mi s-a oprit asupra modului în care respondenții identifică sursele externe și interne ale dezinformării. Cifrele arată o schimbare interesantă de percepție. Ponderea celor care consideră Federația Rusă o sursă de dezinformare a scăzut de la 28% în 2023 la 20% în 2025. În cazul Statelor Unite ale Americii (SUA), procentul s-a redus de la 20% la 10%, în cazul Ucrainei – de la 18% la 11%, al Uniunii Europene – de la 16% la 9%, iar al României – de la 13% la 7%. În schimb, Republica Moldova este indicată tot mai frecvent drept loc de origine al dezinformării: de la 15% în 2024 la 22% în 2025. Și mai relevante sunt răspunsurile privind actorii interni percepuți ca surse ale manipulării. În fruntea clasamentului se află politicienii de la guvernare, indicați de 43% dintre respondenți, urmați îndeaproape de politicienii din opoziție, cu 40%. Jurnaliștii sunt menționați de 31% dintre cei chestionați, partidele politice – de 30%, iar creatorii de conținut și formatorii de opinie – de 20%.
Bineînțeles, sunt cifre care trebuie citite cu precauție. Ele reflectă percepțiile respondenților și nu demonstrează că influența informațională externă s-ar fi redus în mod obiectiv. Dimpotrivă, scăderea numărului celor care indică Rusia sau alte state drept surse ale dezinformării ar putea sugera că o parte a influenței externe a devenit mai puțin vizibilă prin simplul fapt că a fost adoptată și adaptată de actorii locali. Cu alte cuvinte, dezinformarea care circulă astăzi în Moldova nu mai seamănă cu un produs de import, pe care ne-am obișnuit să-l identificăm în ultimii ani. Aceasta nu mai vine neapărat într-un ambalaj rusesc ușor de recunoscut, nu mai vorbește exclusiv prin intermediul unor instituții media cunoscute pentru afilierea lor și nici nu se limitează la traducerea mecanică a unor narațiuni elaborate în exterior. Dezinformarea a învățat „limba” comunităților locale. Le-a preluat temerile, frustrările și vulnerabilitățile și și-a găsit politicieni, jurnaliști, formatori de opinie, reprezentanți ai clerului, influenceri și creatori de conținut autohtoni care să-i ofere o voce locală. Astfel, mesajul nu mai pare importat. Pare o opinie exprimată de cineva „de-al nostru”, o nemulțumire autentică sau o reacție firească la o problemă reală. Asta nu înseamnă însă că dezinformarea nu mai este alimentată, coordonată sau finanțată din exterior. Dimpotrivă. Doar că între sursa externă și public s-au interpus tot mai mult actorii locali, care adaptează mesajul, îi oferă legitimitate și îl conectează la preocupările cotidiene ale oamenilor. Aceasta este una dintre cele mai importante mutații prin care a trecut dezinformarea în ultimii ani: s-a domesticit.
Schimbarea nu se oprește însă aici. Dezinformarea a mai făcut un pas: a început să fie profesionalizată, formalizată și chiar instituționalizată. Apar infrastructuri de producere și distribuire a conținutului, cursuri și pretinse „academii” care pregătesc creatori, comentatori și pseudo-jurnaliști. Deci, dezinformarea încearcă să împrumute nu doar limbajul jurnalismului, ci și aparențele sale profesionale și instituționale.
În același timp, presa independentă riscă să rămână blocată într-un model predominant reactiv, verificând și demontând falsurile după ce acestea au ajuns deja la zeci sau sute de mii de oameni și au început să se sedimenteze în percepțiile publicului. Dar, mai există și o altă vulnerabilitate, mai puțin discutată: autocenzura care s-a instalat subtil în anumite segmente ale presei independente. Unele redacții au devenit reticente să critice guvernarea, de teama că astfel ar alimenta indirect propaganda anti-UE sau ar slăbi parcursul european al țării, consacrat între timp și la nivel constituțional.
Prin urmare, nu doar dezinformarea s-a schimbat. S-a schimbat infrastructura care o produce, actorii care o adaptează și o legitimează, precum și spațiile în care aceasta circulă. Au devenit însă mai vizibile și unele dintre vulnerabilitățile presei independente. În consecință, și răspunsul jurnalistic trebuie să se schimbe. Dar cum anume?
Mutația din interiorul dezinformării
Dacă ar fi să încercăm o definiție pentru domesticirea dezinformării, aceasta nu ar însemna altceva decât procesul prin care narațiunile externe sunt preluate, adaptate la realitățile locale și redistribuite de actori interni. Mesajul poate avea o origine străină, însă este împachetat și transmis prin intermediul unor voci pe care publicul le recunoaște și, uneori, în care are încredere. În acest fel, narațiunea se desprinde (aparent) de sursa sa inițială și capătă legitimitate autohtonă.
Totuși, trebuie să înțelegem că domesticirea nu înseamnă că influența externă dispare. Dimpotrivă, ea devine mai greu de identificat, pentru că nu mai este transmisă doar de actori aflați la vedere. Este normalizată și integrată în conversația politică și socială internă. Această mutație este importantă și dintr-un alt motiv. Dezinformarea nu inventează întotdeauna problemele pe care le exploatează. De cele mai multe ori, pornește de la probleme sociale reale: sărăcie, prețuri mari, reforme întârziate, corupție, insecuritate, neîncredere în instituții sau teama de război. Problema reală este apoi exagerată, scoasă din context și conectată la o explicație politică simplificată. De exemplu, creșterea prețului gazelor sau stagnarea economică a Republicii Moldova sunt prezentate ca fiind exclusiv consecințele acțiunilor guvernării. Sunt ignorate astfel contextul regional, șantajul energetic exercitat ani la rând de Kremlin, reducerea sau sistarea livrărilor de gaze, precum și efectele războiului dus de Rusia la granița țării. Asta nu înseamnă că guvernarea este lipsită de responsabilitate, ci că o problemă complexă este redusă intenționat la o singură cauză, convenabilă din punct de vedere politic. În contextul tehnicilor de manipulare, această metodă poate fi încadrată în categoria estompării, iar în teoria argumentării este cunoscută drept selecție tendențioasă a dovezilor sau, în engleză, cherry-picking. Tehnica presupune selectarea doar a datelor, exemplelor și argumentelor care susțin o anumită opinie sau un anumit interes, în timp ce informațiile care le contrazic sunt ignorate în mod intenționat sau convenabil.
Și mai este ceva foarte important, poate chiar esențial pentru a înțelege de ce dezinformarea prinde și pătrunde atât de ușor și de rapid în țesutul social. Falsul nu este întotdeauna convingător în sine. Dezinformarea devine eficientă pentru că se atașează unei experiențe autentice de nemulțumire, se sprijină pe emoții, le exploatează și le amplifică. Astfel, domesticirea este momentul în care dezinformarea încetează să mai fie percepută drept ceva venit din exterior și începe să fie consumată ca opinie locală, aparent firească și legitimă.
Când manipularea se instituționalizează și profesionalizează
Domesticirea dezinformării în Republica Moldova a însemnat și trecerea de la un anumit haos al manipulării, fie că vorbim despre cea internă sau despre cea alimentată din exterior, la o formă tot mai organizată de producere și distribuire a acesteia. Până nu demult, fiecare canal, platformă sau entitate își promova narațiunile relativ haotic, fără ca între actorii implicați să fie întotdeauna vizibilă o coordonare. Acum, acest haos devine unul organizat și chiar instituționalizat. Sau, cum spune Sorin Ioniță, mai în glumă, mai în serios, „se unesc băieții”.
Lansarea recentă a unei „academii” în cadrul căreia participanții sunt invitați să „își dezvolte gândirea critică, să își definească ideile și să le exprime cu încredere” nu reprezintă altceva decât una dintre căile prin care domesticirea dezinformării începe să fie formalizată și instituționalizată. Să ne înțelegem din start: instruirile, în sine, nu sunt un lucru rău. Problema poate apărea atunci când asemenea structuri sunt folosite pentru recrutarea și legitimarea unor persoane care vor produce conținut coordonat politic, în lipsa transparenței editoriale și fără asumarea unor standarde profesionale.
Ceea ce se întâmplă este, de fapt, o încercare de legitimare a dezinformării prin împrumutarea nu doar a limbajului jurnalistic, ci și a aparențelor sale instituționale: cursuri, studiouri, moderatori, interviuri, dezbateri, diplome și pretinse norme profesionale. Dezinformarea nu mai este prezentată ca dezinformare, ci ca produs „jurnalistic”, „educațional”, „civic” sau „independent”.
Și mai este ceva. Activitatea unui jurnalist sau a unei instituții media poate fi verificată și contestată. O redacție poate fi reclamată, de exemplu, la Consiliul de Presă sau la Consiliul Audiovizualului, iar produsul jurnalistic poate fi evaluat prin raportare la normele deontologice sau la prevederile care reglementează domeniul audiovizual. Nu același lucru se poate spune despre asemenea pretinse „academii”, despre canalele anonime de Telegram sau conturile de TikTok și nici despre platformele – în special cele online – care se prezintă drept instituții media, dar nu oferă nici măcar date de contact, darămite numele jurnaliștilor sau componența echipei editoriale. Ceea ce au înțeles însă foarte bine aceste structuri este logica platformelor digitale. Ele au început să investească în oameni, formate și infrastructură, iar la acest capitol sunt adesea cu un pas înaintea presei de calitate, în special a celei independente.
Autocenzura presei independente sau cum am ajuns să ne ferim de critică
În timp ce dezinformarea devine tot mai „organizată”,, o parte a presei independente riscă să își restrângă singură spațiul critic. Este o vulnerabilitate internă despre care se vorbește mai puțin sau, atunci când se vorbește, se face cu jumătate de gură. Este vorba despre o formă subtilă de autocenzură, care apare atunci când critica guvernării este percepută și tratată drept un posibil atac asupra parcursului european al țării.
Contextul în care a apărut acest reflex este ușor de înțeles. Republica Moldova s-a confruntat și continuă să se confrunte cu ingerințe externe, finanțări politice ilicite, campanii coordonate de manipulare și tentative de deturnare a proceselor electorale. În același timp, începând cu 2021, guvernarea și-a asumat politic integrarea europeană, iar criticile la adresa sa sunt preluate și amplificate frecvent de actori afiliați intereselor rusești. În aceste condiții, unele redacții sau unii jurnaliști pot ajunge să creadă, de multe ori inconștient, că o investigație dură, o critică fermă sau reflectarea insistentă a unei reforme nereușite ar putea alimenta propaganda anti-UE. Se produce astfel o suprapunere periculoasă între guvernarea aflată temporar la putere și parcursul european al țării, de parcă a critica una ar însemna, inevitabil, a-l submina pe celălalt.
Autocenzura nu este neapărat impusă din exterior. Nu presupune întotdeauna un telefon primit de la o instituție publică. Ea poate funcționa la nivelul deciziilor editoriale cotidiene: unele subiecte sunt amânate, alte teme sunt trecute cu vederea, titlurile sunt îndulcite, întrebările incomode sunt lăsate pentru mai târziu, iar problemele sunt reflectate fără suficientă insistență. Este o formă de loialitate defensivă. Intenția poate fi protejarea parcursului european al țării, însă rezultatul riscă să fie exact contrariul.
Un lucru trebuie înțeles: problemele despre care presa independentă nu discută suficient nu dispar, iar nota de plată va veni, mai devreme sau mai târziu. Între timp, ele sunt preluate de presa afiliată, de politicienii populiști și de creatorii de conținut conectați la diverse grupuri de interese. Acești actori pornesc de la o problemă reală, o amplifică și o conectează la narațiuni mai largi despre „control extern”, „dictatură”, „pierderea suveranității” sau „eșecul integrării europene”. Astfel, spațiul critic, abandonat de presa independentă, este ocupat de cei care nu urmăresc responsabilizarea guvernării, ci polarizarea societății și promovarea unei agende politice proprii. Este un alt tip de estompare, de această dată produs chiar în interiorul presei independente: anumite probleme și responsabilități sunt împinse în plan secund, pentru a nu afecta o miză la nivel de țară.
Presa independentă trebuie, așadar, să scoată capul din nisip și să tragă guvernarea la răspundere. În caz contrar, mă tem că situații precum cea de la MoldATSA se vor repeta și chiar se vor înmulți. Iar de pierdut vor avea toți: țara, prin afectarea credibilității procesului de integrare europeană, și presa, prin erodarea propriei credibilități și îndepărtarea de misiunea sa fundamentală.
Presa independentă nu trebuie să aleagă între combaterea dezinformării și exercitarea funcției sale de control critic al puterii (watchdog). Dimpotrivă, cele două misiuni se susțin reciproc. Renunțarea la oricare dintre ele o slăbește inevitabil și pe cealaltă.
De la fuga după falsuri, la preluarea inițiativei
Toate aceste schimbări ar trebui să determine mass-media să își regândească și modul în care răspunde dezinformării. Până acum, o mare parte a efortului s-a concentrat pe verificarea și dezmințirea afirmațiilor false după ce acestea au fost deja lansate și distribuite. Fact-checkingul rămâne necesar și, în anumite situații, indispensabil. Totuși, prin natura sa, este un instrument reactiv: intervine după ce falsul a circulat, a produs emoții, a inflamat spiritele și, uneori, s-a fixat deja în percepțiile publicului.
În acest sens, modelul clasic de debunking seamănă tot mai mult cu o fugă după un tren care a plecat deja din gară. Până când afirmația este identificată, verificată, explicată și demontată, narațiunea din care aceasta face parte poate ajunge deja la zeci sau sute de mii de oameni. Mai mult, dezmințirea ajunge frecvent la publicul care urmărește deja presa independentă și care este, în general, mai receptiv la informația verificată, nu neapărat la comunitățile în care falsul a prins cel mai bine.
Preluarea inițiativei ar însemna ca jurnaliștii să nu aștepte apariția fiecărui fals, ci să identifice din timp subiectele, temerile și vulnerabilitățile care pot fi exploatate. Dacă o reformă presupune costuri, întârzieri sau schimbări greu de înțeles, acestea trebuie explicate înainte ca spațiul informațional să fie ocupat de interpretări manipulative. Dacă integrarea europeană va produce efecte diferite asupra agricultorilor, întreprinderilor mici sau comunităților locale, presa trebuie să discute deschis atât beneficiile, cât și dificultățile, fără a lăsa propagandei privilegiul de a defini prima problema și cadrul în care aceasta va fi dezbătută.
Asta presupune și o insistență tot mai mare în a scoate informația verificată din izolarea rubricilor dedicate exclusiv combaterii dezinformării. Contextul și explicațiile trebuie integrate tot mai mult în jurnalismul social, economic, regional, în reportaje, interviuri, podcasturi și formate adaptate platformelor pe care oamenii își consumă informația. Dezinformarea nu circulă doar în materiale politice, ci se atașează de prețuri, sănătate, educație, religie, familie, siguranță și viața de zi cu zi. Preluarea inițiativei nu înseamnă însă contrapropagandă și nici promovarea guvernării sau a unei anumite direcții politice. Înseamnă explicarea realității înainte ca aceasta să fie simplificată, distorsionată și confiscată de actorii manipulării. Uneori, cea mai eficientă formă de combatere a dezinformării este jurnalismul bazat pe fapte înainte ca falsul să apară.
Presa independentă nu poate continua să funcționeze ca o „colecție” de insule
Dacă dezinformarea a devenit mai organizată, mai adaptabilă și mai bine conectată, nici răspunsul presei independente nu poate rămâne fragmentat. Într-un spațiu informațional în care mesajele circulă rapid între platforme, actori și comunități, izolarea redacțiilor devine ea însăși o vulnerabilitate. Dezinformarea funcționează în rețea. Un mesaj este lansat de o entitate, preluat și adaptat pentru diferite platforme, confirmat de un „expert” și repetat de conturi aparent independente. În schimb, presa independentă continuă adesea să funcționeze fragmentat. Redacțiile concurează pentru audiențe, exclusivități, finanțări și vizibilitate, chiar și atunci când se confruntă cu infrastructuri coordonate și incomparabil mai bine finanțate.
Experiența ultimelor cicluri electorale din Republica Moldova a arătat însă că solidaritatea în interiorul breslei poate contribui la combaterea dezinformării și la limitarea ingerințelor externe în procesele electorale. Unii experți au afirmat chiar că investigațiile realizate de Ziarul de Gardă, Cu Sens, TV8 sau NordNews (doar câteva exemple) au împiedicat Kremlinul să obțină controlul asupra Parlamentului sau Președinției de la Chișinău. Poate că formularea este prea categorică. Totuși, există o doză de adevăr în această spusă. Investigațiile au făcut vizibile mecanismele de corupție electorală, finanțare ilegală și manipulare, iar preluarea și distribuirea lor de către alte redacții le-au multiplicat impactul. Un lucru a devenit clar: solidaritatea și colaborarea în interiorul breslei nu sunt nici străine, nici complet inexistente. Ele s-au manifestat mai ales prin felul în care investigațiile jurnalistice au fost preluate, diseminate și dezvoltate de alte instituții media. Această colaborare nu trebuie însă confundată cu uniformizarea presei sau cu dispariția competiției dintre redacții. Este, mai curând, recunoașterea faptului că nicio redacție nu poate acoperi singură toate subiectele, regiunile, limbile, platformele și categoriile de public.
O altă lecție importantă a ultimelor cicluri electorale este că presa nu trebuie să „livreze” un anumit rezultat electoral și nici să salveze un partid, o guvernare sau o direcție politică ori geopolitică. Rolul ei este mai profund: să responsabilizeze puterea prin misiunea sa de câine de pază al democrației, să le ofere cetățenilor informația necesară pentru a lua decizii în cunoștință de cauză, să investigheze corupția, să expună dezinformarea și să mențină deschis spațiul dezbaterii pluraliste. Atunci când renunță la această misiune, presa riscă să devină o anexă de comunicare a guvernării.
O presă cu adevărat independentă își îndeplinește rolul atunci când explică realitatea înainte ca aceasta să fie confiscată de dezinformare, verifică fără ezitare puterea și rămâne prezentă în comunitățile în care dezinformarea încearcă să devină normalitate. Următoarea etapă a confruntării cu dezinformarea nu va fi câștigată de actorul care publică cele mai multe dezmințiri. Va fi câștigată de cei care înțeleg mai bine societatea, ajung primii la preocupările oamenilor și reușesc să transforme jurnalismul într-un reper constant de încredere.
Bogdan Sârbu
Comentariul a fost elaborat în cadrul proiectului „Presă rezilientă, alegători informați: protejarea alegerilor din Moldova împotriva dezinformării”, susținut financiar de Ambasada Regatului Țărilor de Jos în Moldova. Opiniile exprimate aparțin autorilor și nu reflectă neapărat poziția donatorului.
