Le întâlnim frecvent în spațiul public, pe rețelele sociale sau în viața de zi cu zi. Este vorba despre două concepte adesea confundate în societatea moldovenească: discursul de ură și discriminarea. Deși pot părea asemănătoare la prima vedere, între ele există diferențe esențiale. În cadrul ediției din mai a Podcastului cuMINTE, Irina Corobcenco, analistă specializată în prevenirea și combaterea discursului de ură, a nuanțat particularitățile celor două fenomene.
Discursul de ură trebuie înțeles ca orice formă de exprimare (fie ea scrisă, verbală, sub formă de desen, imagine, graffiti sau simbol) care promovează, justifică, răspândește sau incită la ură, violență ori discriminare împotriva unei persoane sau a unui grup de persoane, în baza unei caracteristici prin care aceștia pot fi identificați. De exemplu, limba vorbită, etnia, convingerile religioase, sexul, orientarea sexuală sau alte caracteristici similare. Dacă un discurs sau un mesaj este îndreptat împotriva unei persoane din cauza limbii vorbite sau a unei opinii diferite, acel discurs poate fi considerat discurs de ură.
Acest tip de discurs poate îmbrăca forme variate, cum ar fi injuriile bazate pe prejudecăți sau idei preconcepute despre un anumit grup. De exemplu, cineva îl insultă pe altcineva nu pentru că ar fi făcut ceva reprobabil, ci doar pentru că are o altă culoare a pielii sau aparține unui alt grup etnic.
Discriminarea este un act sau comportament care duce la încălcarea unui drept prevăzut de lege. De exemplu, într-o fabrică, dacă șeful de departament are prejudecăți față de angajații cu dizabilități, deși aceștia își fac treaba la fel de bine ca ceilalți, și consideră că prezența lor afectează imaginea companiei sau creează dificultăți de management (din cauza nevoii de adaptare a spațiului), el poate exercita presiuni asupra celorlalți angajați pentru ca aceștia să-i trateze diferit pe colegii cu dizabilități: să îi marginalizeze, să le dea mai mult de lucru sau să creeze asupra lor presiune psihică.
Asta înseamnă că șeful a instigat la discriminare, încurajând acțiuni discriminatorii din partea altor angajați. În acest caz, persoanelor cu dizabilități li se încalcă dreptul la demnitate și dreptul la muncă în condiții decente. Instigarea la discriminare este o formă de discriminare, iar drepturile celor vizați sunt încălcate direct.
Instigarea la discriminare poate avea loc și în spațiul public. De exemplu, în timpul unui marș LGBT+, dacă primarul orașului declară că „un astfel de marș nu va avea loc niciodată aici, să facă ce vor acasă, dar nu în orașul nostru”, el nu cere în mod explicit încălcarea drepturilor persoanelor LGBT, dar transmite indirect un mesaj că, din poziția sa de autoritate, nu va permite exercitarea dreptului acestora la întrunire în spațiul public. Astfel, prin felul în care se exprimă, cheamă indirect la limitarea drepturilor unui grup de persoane.
După cum a subliniat Irina Corobcenco, o altă diferență ar fi că discursul de ură trebuie să aibă loc în spațiul public. Mesajul transmis împotriva unui grup de persoane trebuie să fie public, pentru a atinge un anumit nivel de gravitate și pentru a putea fi sancționat. Pe de altă parte, discriminarea nu este condiționată de spațiul public. Ea poate avea loc și într-un spațiu închis, cum ar fi un loc de muncă sau o instituție.
CE CRED MOLDOVENII DESPRE ACESTE FENOMENE
Potrivit expertei, nivelul de conștientizare a acestor fenomene de către populație este scăzut. Mulți cetățeni nu înțeleg că anumite declarații sau comportamente la care sunt expuși reprezintă discurs de ură sau discriminare. Din această cauză, nu sunt raportate cazuri și nu se creează precedente juridice, ceea ce permite perpetuarea fenomenului.
„În acest sens, recomandările Asociației Promo-Lex, pe care le face Guvernului Republicii Moldov — de a organiza campanii de conștientizare și informare la nivel național (în parteneriat cu alte instituții, mass-media, societatea civilă, parteneri internaționali) — nu sunt în zadar. Atât timp cât oamenii nu-și dau seama, nu înțeleg că sunt ținta discursului de ură, nu vor merge niciodată să depună o plângere la Poliție. Iar dacă nu depun plângeri, nu există cazuri care să fie documentate, nu există precedente”, a explicat invitata în cadrul discuției.
Potrivit expertei, „în viitorul apropiat, Republica Moldova ar putea ajunge la un nivel de înțelegere de 8 sau 9 din 10 [notă pentru situație, n.a.]”, dar acest lucru depinde de angajamentul instituțiilor statului și liderilor de opinie.
„Până în 2030, putem atinge un scor de 8/9 dacă lucrăm constant la creșterea nivelului de conștientizare, dacă autoritățile își asumă responsabilitatea față de acest fenomen și îmbunătățesc modul în care tratează plângerile persoanelor afectate de discursul de ură. De asemenea, este esențial ca decidenții politici să înțeleagă rolul pe care îl au și impactul pe care îl pot genera prin statutul lor și prin declarațiile pe care le fac în fața societății. Statutul lor îi obligă să fie atenți la ceea ce comunică în spațiul public, la modul în care o fac și la grupurile cărora li se adresează”, a conchis Irina Corobcenco.
