În această săptămână, un subiect abordat pe larg atât în presă, cât și pe rețelele sociale a vizat cazul tinerei din Chișinău care a născut acasă, pe 22 ianuarie, fiind oferite detalii despre acțiunile mamei în raport cu nou-născutul. O mare majoritate a site-urilor de știri au preluat informațiile din comunicatul de presă difuzat de Poliția Republicii Moldova pe pagina de Facebook. Ca și în alte cazuri, presa a preluat detaliile fără să țină cont de normele deontologiei jurnalistice și a pus accent pe senzaționalul evenimentului.
Potrivit informațiilor furnizate de oamenii legii, „în seara zilei de 23 ianuarie, Poliția a fost sesizată de către medici, care ne-au comunicat că o tânără de 20 de ani s-a adresat la ei după ajutor medical, după ce ar fi născut la domiciliu”. Marea majoritate a instituțiilor de presă a răspândit și detaliul potrivit căruia tânăra „a decis” să pună nou-născutul „în congelator, ca ulterior să-l înmormânteze”.
De asemenea, informând despre subiect, multe redacții l-au abordat într-o manieră senzațională, utilizând calificative precum „caz șocant”, „strigător la cer”, „caz teribil”, „caz ieșit din comun”, „caz șocant și plin de mister”. Unii jurnaliști au decis să meargă la adresa la care locuia femeia și să discute cu vecinii acesteia, citându-i cu relatări despre cum ar fi fost găsit cadavrul bebelușului.
Potrivit Zinaidei Gribincea, psihologă, „senzaționalul prevalează în topul consumului mediatic, iar un titlu tendențios va atrage, desigur, mereu atenția și va impresiona consumatorii de media. Acest gen de știri pot produce însă efecte negative, în special în rândul copiilor, al tinerelor aflate în dificultate și al persoanelor cu un nivel înalt de vulnerabilitate psiho-emoțională. Fiecare om percepe și interpretează diferit aceeași știre, astfel, anumite sintagme utilizate pot servi drept triggeri pentru diverse reacții și acțiuni”.
Psihologa mai spune, pentru Mediacritica, că dacă s-ar face excepție de tot ceea ce înseamnă goana după senzațional, cazul necesită o documentare mai atentă pentru a exclude anumite inexactități sau detalii lipsă, respectând rigorile deontologice în mediatizarea acestuia.
„În relatarea cazului nu s-a ținut cont de condițiile în care s-a produs nașterea și de starea psihologică a mamei. Cu siguranță, ea se confruntă cu anumite probleme de sănătate și de ordin social, care i-au determinat acțiunile. Dincolo de titlurile tendențioase ale știrilor respective și a pozelor simbol cu bebeluși, care sensibilizează audiența, cazul tinerei care a născut acasă ascunde mai multe probleme sociale, care ar putea fi abordate din perspectiva utilității sociale. Dat fiind faptul că în societatea noastră mai există carențe la capitolul educație sexuală și multe prejudecăți cu referire la mamele singure, nașterea unui copil, care ar trebui să fie un motiv de bucurie pentru orice femeie, se transformă într-o tragedie și un subiect senzațional. Acest gen de informații șochează și generează o gamă de emoții negative și mai puțină compasiune față de ambele ființe”, conchide Zinaida Gribincea.
Și Ioana Avădani, președinta Centrul pentru Jurnalism Independent din România, amintea într-un editorial publicat anterior pe Mediacritica că „atunci când ajunge în fața oamenilor, o știre trebuie să răspundă, canonic, la întrebările „tehnice” prevăzute de manual – cine, ce, când, unde, de ce. Dar mai există o întrebare, mai adâncă, la care orice produs mediatic onest și bine făcut trebuie să răspundă: Și ce-i cu asta? De ce aflu eu informația asta? De ce îmi spui tu povestea asta? Este datoria jurnalistului să răspundă cu claritate la această întrebare, chiar nepusă. Să dea produsului muncii sale – și prin aceasta, întregii muncii sale – un rost.”
Potrivit Ghidului de stil cu norme etice pentru jurnaliști, „presa este responsabilă de ceea ce publică, chiar dacă declaraţiile sunt atribuite altor surse”. Documentul recomandă: „Vom relata principalele fapte ale unei infracţiuni/crime, evitând descrierea în cele mai mici detalii ale crimelor”.
„Clişeul Cu cât ştirile sângerează mai mult, cu atât se vând mai bine exprimă succint o fixaţie a unor mass-media pe tragedii personale, pierderi, accidente, crime sau acte de violenţă. O întrebare mai veche a unui profesionist media ne ajută să tragem linia dintre ceea ce poate fi publicat şi difuzat în cazul unor fapte de violenţă şi ceea ce nu poate fi prezentat public: Ţi-ar plăcea ca aceste texte şi imagini să fie văzute de copiii tăi în ziar sau la televizor atunci când luaţi împreună micul dejun înainte de şcoală?”, explică Ghidul.
