Propaganda prin cultură nu este un fenomen nou și nici nu aparține unui singur spațiu geografic. Așa cum subliniază regizoarea Viorica Meșină, invitată în ediția din septembrie a Podcastului CuMINTE, arta, fie că vorbim despre film, literatură sau alte forme de expresie, are o forță aparte pentru că ajunge direct la emoția publicului. Această cale indirectă, dar eficientă, a fost și rămâne un instrument de influențare a maselor.
În perioada Uniunii Sovietice, cultura era un mecanism de propagandă controlat și atent structurat. Meșină amintește că accesul la funcții de conducere în instituțiile culturale era la fel de strict ca în organele de stat. Literatura, filmele și desenele animate din copilăria generațiilor născute în URSS transmiteau mesaje clare: glorificarea colectivizării, a patriotismului sovietic, a eroilor care „și-au dat viața pentru patrie”. În realitate, „patria” era substituită sistemului sovietic, iar narațiunea „ai noștri versus străinii” continua să educe reflexe sociale.
„Noi am primit această educație prin filmele care ne plăceau foarte mult. S-a educat spiritul «ai noștri» – foarte importantă temă, promovată inclusiv astăzi. În copilărie ne jucam de-a războiul și erau «ai noștri» și nemții, adică străinii. Astăzi, în cultura rusă, această temă este și mai activă: sunt «ai noștri» și este dușmanul extern. Acum sunt două tipuri de dușmani, interni și externi”, a explicat invitata.
Potrivit regizoarei, efectele acestor mesaje culturale nu au dispărut nici după destrămarea URSS. Temele tabu, precum deportările sau represiunile staliniste, au fost mult timp evitate, deși libertatea de a discuta exista. Această absență a dezbaterii publice a lăsat urme adânci: și astăzi, mulți tineri care nu au trăit acea epocă, reproduc, conștient sau nu, reflexe formate de propaganda sovietică.
„Nu știu câte generații trebuie să se schimbe ca să modificăm codul genetic”, spune Viorica Meșină, subliniind rezistența pe termen lung a unor idei implantate prin cultură.
„Teme precum deportările, represiunile staliniste au fost așa de bine înăbușite în timpul Uniunii Sovietice încât, atunci când noi am fost liberi, noi nu am vorbit despre asta, deși aveam toată libertatea să o facem. Nu am făcut asta pentru că nu ne-a stat în sânge. Noi abia acum începem să vorbim”, precizează regizoarea.
Din perspectiva ei, publicul din Republica Moldova nu este pe deplin pregătit să recunoască subtilitățile propagandei prin cultură. Tocmai de aceea, responsabilitatea clasei politice și a instituțiilor culturale este de a oferi alternative autentice, ancorate în realitatea și identitatea națională.
