Discutat intens în ultimele zile, cazul fetei „dispărute” de la Criuleni este prea complex și cu multe lecții de învățat ca să nu-l abordăm și aici. Deși subiectivă, voi încerca să-mi bazez analiza pe cât mai multe argumente profesionale, adică din domeniul deontologiei jurnalistice și educației media. Cazul a arătat că până și jurnaliștii credibili, altădată atenți la detalii și foarte critici, pot fi manipulați și folosiți pentru amplificarea unor mesaje. Unele media au clacat și la partea de exploatare excesivă a detaliilor din viața privată a victimei, fiind „ajutate” de unele instituții publice și de activiști-influenceri. Iar toți împreună am fost martorii unui excercițiu ad-hoc de dezinformare participativă. Să le luăm pe rând.
Influencingul devine jurnalism și invers
Într-o singură noapte, instituțiile statului au fost anulate și înlocuite cu activiști/influenceri, pe umerii cărora stă salvarea omului simplu. Hai să ne salvăm noi pe noi dacă statul nu funcționează. Asta a fost ideea transmisă iscusit și viclean, exagerându-se intenționat pe baza unui caz care nici măcar nu era de interes public. Un minor aflat într-o stare de dificultate nu este un caz de interes public în sine. Este un caz de intervenție specializată, care trebuie gestionat cu discreție, iar media poate scrie despre asta, protejând identitatea și alte informații sensibile, numai dacă acel caz particular vorbește despre un fenomen sau o tendință generală, vădește încălcări grave din partea instituțiilor sau dacă situația prezintă un pericol și pentru alți copii. Nimic din toate astea nu am văzut, în gălăgia generală care s-a făcut în ultimele zile, pornită și alimentată de o activistă-influenceră. Într-o clipă, toată lumea a uitat de interesul superior al copilului și normele de mediatizare a cazurilor de abuz, precum și de faptul că ne aflăm pe un teren în care sunt testate și aplicate tehnici de a „seduce” jurnaliștii și a-i manipula ca să participe la operațiuni psihologice.
Mulți dintre cei care s-au „prins în horă”, inclusiv jurnaliști, nici nu și-au dat seama cum emoțiile – empatia față de un copil „plin de sânge” și fără ajutor – le deconectează gândirea critică și nu-și mai pun întrebări elementare privind credibilitatea sursei, lacunele din cronologia evenimentelor, logica acțiunilor unor actori etc. Au validat astfel falsurile/aproximările influencerilor și și-au compromis propria reputație. Asta deși „stegulețele roșii” erau la suprafață în chiar primele postări, nocturne și urgente, plasate special ca să nu ofere răgaz pentru analiză. De exemplu, dubioasa afirmație că fata este „bătută și plină de sânge” sau că este „intoxicată și în stare gravă”. Unui om cu capacitate minimă de analiză nu poate să nu i se pară neverosimil faptul că într-un spital raional, unde fluxul de pacienți nu e ca la Spitalul de Urgență din Chișinău, nimeni nu acordă ajutor unui copil însângerat și îl lasă să aștepte „pe bancă”. După cum s-a văzut ulterior, „sângele” nu s-a confirmat. De asemenea, din această poveste lipsește în totalitate mama fetei, care, din câte înțeleg, este în deplinătatea facultăților mintale. La fel, unde este tatăl? De ce este etichetat ca iresponsabil și atât, în schimb, ies în față oameni foarte interesați ca acest caz să devină scandal public?
Dorința de a ajuta și grija de a proteja fata, invocate de cei care au făcut postări pe caz, este un alt aspect extrem de controversat, dacă știm ce înseamnă interesul superior al copilului și etica elementară. Cum îl protejezi când îi expui identitatea pe Facebook, dai detalii despre familia și starea ei (vulnerabilă), iar toată țara îi răscolește prin viața privată? Numărul de urmăritori, fie că e de 8.800, fie că e de milioane, nu-l face pe un om nici polițist, nici medic, nici psiholog etc. dacă nu are pregătirea academică și practică corespunzătoare. Ar trebui să-l facă doar mai responsabil pentru ce spune și ce face. Da, putem reproșa instituțiilor că sunt ineficiente, dar să ne bazăm pe fapte, nu pe speculații.
Un alt moment care merită reținut este că în relatările activistelor și ale altora care au preluat nu găsim vreun nume concret de medic sau polițist care să fie acuzat de inacțiune, ceea ce ar justifica expunerea publică a cazului. Nimeni nu este citat explicit cu vreo replică sau vreun refuz de a acționa. Pentru asta există o explicație: atunci când pui în text nume concrete ești responsabil pentru ce ai spus: poți fi dat în judecată sau prins imediat cu minciuna; de asemenea, dacă indici date concrete, publicul poate verifica imediat informația. Scopul însă a fost altul: nu să acuze un om sau o instituție, ci „sistemul”, adică statul.
Cum s-a comunicat
Am auzit și voci care spun că Poliția nu a comunicat la timp. Eu însămi, la diverse instruiri, predic neîncetat că instituțiile trebuie să reacționeze imediat în caz de crize. OK, dar să reacționeze oricum, fără informații precise numai pentru că o activistă (sau două) a inflamat Facebookul? În acest caz, poate „întârzierea” comunicatului Poliției a fost tocmai cauzată de responsabilitatea profesională de a veni cu informații verificate, așa cum e normal să fie. Să identifici mașina, care era albastră, dar de fapt e albă; să-i urmărești traseul prin toată Moldova; să fixezi mărturiile șoferului etc.; să găsești băiatul, care și el e minor, care spune mai întâi una, apoi alta; să verifici toate astea și să vii cu o poziție instituțională clară oare e muncă de două minute?
Pe acest fundal de „săriți, arde!” unele instituții au reacționat cum s-au priceput, adică rău, de teamă să nu fie acuzate și ele de inacțiune. În comunicatul Ministerului Sănătății, preluat fidel de presă, am găsit toate datele care trebuiau ascunse – prezența în sânge a „substanțelor psihoactive”, cu denumirea concretă a preparatului, ceea ce a generat comentarii jignitoare că fata se droga. Nimeni nu poate garanta că, atunci când se va reabilita, fata nu va suferi în urma acestei mediatizări nejustificate a faptelor traumatizante pe care ea ar vrea să le uite. Pentru a fi divulgate asemenea detalii, care, de altfel, nu aduc plusvaloare știrii, Ministerul trebuie să aibă acordul în scris al părinților. Sper că îl are. Ca să probeze că a intervenit profesionist, era suficient să comunice doar ce specialiști au examinat-o, fără să divulge rezultatele. Se putea menționa, cum a făcut elegant mai târziu Institutul Mamei și Copilului: „Din respect pentru dreptul la viață privată al pacientei și pentru a nu prejudicia ancheta în curs, alte detalii medicale nu vor fi făcute publice”.
Jurnaliștii
Concluzia îngrijorătoare care se desprinde este că a avut loc o încercare de manipulare a unor jurnaliști credibili care, din păcate, a reușit. Voluntar sau nu, unii dintre colegii noștri au contribuit la amplificarea falsurilor și speculațiilor, încolonându-se, sub umbrela „vreau să ajut”, folosită generos de „activiști”, în rândul celor care au anulat statul și instituțiile. Doar că spre deosebire de activiști și influenceri, jurnaliștii trebuie să verifice faptele înainte de a le expune, să analizeze și să evalueze valoarea lor informativă, și, pe cât e posibil, să înțeleagă contextul, adică să vadă și pădurea, nu doar copacii.
„Jurnalismul fără verificare este ca un corp uman fără sistem imunitar”, scrie jurnalistul britanic la Guardian Nick Davies, întro-o carte editată în 2008, pe care o citesc acum. Operațiuni de manipulare a jurnaliștilor, prin tehnici deschise sau secrete, au loc nu doar la noi. Peste tot jurnaliștilor li se oferă documente „scurse” și informații „confidențiale” din „prima sursă”, pentru a-i convinge să publice ceea ce corespunde unor interese, întrucât viteza asigurată de Internet a anulat, practic, exigența verificării înainte de publicare.
La noi se întâmplă ca jurnaliștii care nu strigă la prima „alertă” venită din influencing să fie ostracizați că trec sub tăcere și protejează guvernarea, când, de fapt, poate că ei tac și întârzie publicarea tocmai pentru că se ocupă în acele momente de verificare, analiză și evaluare.
Lecția pe care presa ar trebui s-o ia neapărat din acest caz este că exigența vitezei ar trebui regândită în privința cazurilor sensibile. Aici s-a dorit anume manipularea presei și folosirea vocilor credibile pentru răspândirea scânteilor și legitimarea mesajelor de neîncredere față de stat. Tentativele de a influența jurnaliștii cu reputație prin astfel de scenarii vor continua în perioada următoare, după operațiunea reușită acum.
Ce putem deduce
În concluzie, am asistat la un act de dezinformare/manipulare participativă, construită pe baza unui caz cu toate ingredintele necesare: sânge, abuz, victimă, copil, nedreptate etc. Cuvinte tari, vehiculate prin fața noastră ca batista roșie în fața taurului, menite să crească revolta și să ridice emoția la apogeu, anulând și ignorând cu bună știință faptele obiective. Traversăm însă, ca țară, o perioadă când se investește mult pentru a decredibiliza statul și instituțiile, folosindu-se orice mijloace, iar jurnaliștii nu ar trebui să participe la asta. Tocmai de la ei se așteaptă să fie filtrul care validează informațiile fiabile și opresc fumigenele să polueze spațiul mediatic.
Viorica Zaharia,
președinta Consiliului de Experți și Experte al Consiliului de Presă
Comentariul a fost elaborat în cadrul proiectului „Presă rezilientă, alegători informați: protejarea alegerilor din Moldova împotriva dezinformării”, susținut financiar de Ambasada Regatului Țărilor de Jos în Moldova. Opiniile exprimate aparțin autorilor și nu reflectă neapărat poziția donatorului.
