Distribuirea imaginilor cu leziunile unei persoane agresate și publicarea detaliilor umilitoare din mărturia acesteia pot amplifica suferința victimei și pot contribui la retraumatizarea sa. Reprezentanții Coaliției Naționale „Viața fără Violență” explică, pentru Mediacritica, de ce interesul public nu justifică automat expunerea unor asemenea detalii și asupra căror aspecte ar trebui să se concentreze relatările jurnalistice. Totodată, Zinaida Soroceanu, expertă în educație și comunicare relațională, oferă recomandări privind mediatizarea responsabilă a cazurilor de violență.
Cazul studentului agresat lângă căminele Universității Tehnice a Moldovei (UTM), care ar fi fost supus unor acte de violență și umilire, a generat un val de reacții în spațiul public, inclusiv după ce pe internet au fost distribuite înregistrări ale agresiunii și fotografii cu leziunile suferite de tânăr. Mediacritica a scris anterior că modul în care aceste materiale au fost preluate și amplificate de unele canale de Telegram și portaluri de știri ridică întrebări despre limitele relatării jurnalistice și protejarea demnității persoanelor afectate de violență. Într-un alt material publicat pe Mediacritica, Vadim Vieru, avocat și director de program la Asociația Promo-LEX, a explicat de ce interesul public nu justifică reproducerea informațiilor cu caracter umilitor, ce obligații deontologice au redacțiile față de victime și bănuiți și de ce este necesară investigarea scurgerilor de informații din dosarele penale.
Solicitată de Mediacritica, comunicatoarea Coaliției Naționale „Viața fără Violență”, Andreea Neaga, precizează că redistribuirea imaginilor și publicarea unor detalii din declarațiile tânărului au contribuit la expunerea lui în fața publicului, fără ca el să poată controla modul în care îi este prezentată experiența.
„Indiferent de intenția actorilor amplificatori, cei care au distribuit imaginile au continuat fix acest lucru și au decis în locul tânărului să îi facă vizibilă povestea, analizând faptele prin prisma subiectivității proprii”, clarifică comunicatoarea.
Potrivit reprezentantei Coaliției, declarațiile oferite anchetatorilor au fost făcute într-un context în care persoana afectată căuta protecție și dreptate. Publicarea lor pe larg, în scopul informării publicului, trebuie evaluată și prin prisma consecințelor asupra victimei, mai ales atunci când sunt reproduse detalii intime sau umilitoare.
„Din munca noastră, știm cât de greu se reconstruiește demnitatea, siguranța și încrederea după o asemenea expunere”, afirmă Andreea Neaga, care mai avertizează că persoana afectată poate ajunge să gestioneze atât trauma inițială, cât și suferința provocată de comentariile, judecățile și privirile celor din jur.
EXPUNEREA PUBLICĂ POATE AMPLIFICA EFECTELE VIOLENȚEI
Consecințele unei agresiuni nu se limitează la leziunile fizice vizibile. Atunci când violența este însoțită de umilire, amenințări sau expunere publică, persoana afectată se poate confrunta cu frică, rușine, anxietate, izolare, tulburări de somn și dificultăți de concentrare.
Într-o analiză a modului în care a fost relatat cazul, făcută pentru Mediacritica, experta în educație și comunicare relațională Zinaida Soroceanu subliniază că redistribuirea filmărilor, a fotografiilor cu leziuni și a detaliilor personale poate prelungi expunerea victimei și îi poate diminua sentimentul de control asupra propriei experiențe. „Persoana agresată poate simți că este pusă din nou în fața experienței, fără să aibă control asupra felului în care aceasta este prezentată”, explică specialista.
Potrivit ei, fiecare redistribuire și comentariu poate contribui la o nouă umilire, într-un moment în care persoana afectată are nevoie de sprijin, intimitate și timp pentru recuperare.
O altă problemă este riscul ca atenția publică să se deplaseze de la responsabilitatea celor care au comis agresiunea spre comportamentul victimei, relațiile sale personale sau presupusele alegeri care ar fi precedat incidentul. „Responsabilitatea pentru violență aparține celor care au comis-o”, subliniază Zinaida Soroceanu, avertizând că întrebările și insinuările despre ce ar fi putut face diferit persoana agresată pot alimenta sentimentul de vinovăție și pot perpetua culpabilizarea victimei.
Experta atrage atenția și asupra necesității de a proteja identitatea și demnitatea minorilor implicați, indiferent de rolul acestora în anchetă. Expunerea publică îi poate afecta în relațiile cu cei din jur, în parcursul școlar și în dezvoltarea lor ulterioară.
UNDE SE TERMINĂ INTERESUL PUBLIC ȘI ÎNCEPE EXPUNEREA VICTIMEI
Unul dintre argumentele invocate frecvent pentru publicarea detaliilor din cazurile de violență este interesul public. Acesta nu presupune însă că orice informație disponibilă trebuie făcută publică.
Coaliția Națională „Viața fără Violență” consideră că imaginile cu rănile unei persoane agresate și informațiile care permit identificarea ei nu sunt justificate doar prin invocarea interesului public. Organizația susține că atenția ar trebui îndreptată spre întrebări relevante pentru înțelegerea cazului: dacă au existat semnale de violență sau bullying care au fost ignorate, dacă instituțiile responsabile au intervenit corespunzător, cum au ajuns materialele din dosar în spațiul online și ce măsuri au fost luate pentru prevenirea unor situații similare. Aceste întrebări pot fi investigate jurnalistic fără publicarea imaginilor cu leziunile victimei sau reproducerea detaliilor care îi amplifică umilirea.
Coaliția mai avertizează că expunerea neconsimțită poate descuraja alte persoane să ceară ajutor. Coaliția face trimitere și la propriile cercetări, potrivit cărora peste 54% dintre victimele violenței rămân în situații de abuz din cauza fricii de expunere publică, condamnare și ostracizare. Reprezentanții organizației subliniază, în acest context, că modul în care sunt prezentate public cazurile de violență poate influența disponibilitatea victimelor de a vorbi despre experiențele lor și de a solicita ajutor.
CUM POATE PRESA SĂ RELATEZE RESPONSABIL CAZURILE DE VIOLENȚĂ
Presa poate contribui la documentarea cazurilor de violență, la responsabilizarea instituțiilor și la identificarea problemelor care favorizează repetarea unor asemenea fapte. Protejarea victimei nu înseamnă evitarea subiectului, ci o selecție atentă a informațiilor publicate, astfel încât interesul public să fie respectat fără a prejudicia demnitatea persoanei afectate. În opinia Zinaidei Soroceanu, o relatare responsabilă ar trebui să respecte câteva principii:
- Să prezinte faptele confirmate, stadiul anchetei și reacțiile instituțiilor, fără a transforma detaliile șocante în elementul central al materialului;
- Să nu publice sau să redistribuie filmări ale agresiunii și imagini cu leziunile victimei atunci când acestea nu sunt indispensabile pentru demonstrarea unui fapt de interes public;
- Să protejeze identitatea și intimitatea persoanelor afectate, inclusiv atunci când combinarea mai multor detalii ar putea permite identificarea lor;
- Să evite culpabilizarea victimei, insinuările și formulările care pot sugera că aceasta ar fi responsabilă pentru agresiunea suferită;
- Să ofere informații despre sprijinul disponibil, drepturile persoanelor afectate și mecanismele prin care pot solicita ajutor;
- Să investigheze responsabilitatea instituțională, inclusiv eventualele semnale ignorate, măsurile de intervenție și mecanismele de prevenire a violenței.
La rândul său, și Coaliția Națională „Viața fără Violență” subliniază că mass-media poate contribui la prevenirea violenței prin explicarea cauzelor acesteia, informarea publicului despre mecanismele de protecție și facilitarea legăturii dintre persoanele afectate și instituțiile sau organizațiile care le pot oferi sprijin.
În același timp, organizația îndeamnă redacțiile să explice publicului de ce imaginile cu leziunile victimelor și detaliile care le expun nu ar trebui distribuite automat, chiar dacă acestea circulă deja pe internet.
